Caută-mă-n drum

       Demnitatea începe cu siguranţă de la pantofi. Muncesc la un roman de câţiva ani. Din când în când urmăresc pe stradă cu privirea o femeie elegantă, feminină, frumoasă şi înghit în sec. Tot pe stradă întâlnesc alţi oameni care şi ei de câţiva ani lucrează la câte un roman. Nu mai reuşesc să trec de la realitate la ficţiune şi cel mai mult mă chinuie Ilie, pentru că în realitate e mai consistent. Am să împrumut un aparat de fotografiat să-i fac dracu’ o poză  bine încadrată şi să termin subiectul. Pentru mine orice femeie e o ficţiune spontană sau premeditată. Depinde. Mi-am cumpărat acum un an o pereche de pantofi rezistenţi, încă nu au cedat. Au fost prezentabili câteva zile. Păreau încălțămintea unui om important, un agent comercial sau un conferenţiar ceva. După ce se murdăresc trebuie şterşi cu o cârpă moale pentru a îndepărta praful, apoi se aplică un strat subţire de cremă de bună calitate, urmând să fie lustruiţi. Vânzătoarea și-a făcut datoria, dar eu nu am răbdare. Să fim serioşi ce femeie, reală vreau să zic, s-ar uita la mine? Majoritatea îmi știu istoria, e un oraș mic. Oricum aș avea grijă să nu fiu o ficțiune pentru niciuna. Am ce să dăruiesc unei femei? Poate dacă aş fi fost scriitor…  dar nu sunt. Poate sunt pictor sau sculptor şi nu mi-am dat seama. Pantofii mei au primit straturi – straturi de pulberi şi creme, de creme şi pulberi fosilizate. Şi-au schimbat şi forma. Depunerile au crăpat şi aşteaptă înfometate altă cremă şi, bineînţeles, alt praf.

       Ajuns aici i-am zis vărului meu hai, Dorule, ca e târziu și ne-am cam îmbătat, hai acasă. Dar el nu că unchiu’ a mai scos o cană cu vin și s-o bem și pe asta. În cele din urmă plecarăm. Era noapte, nisipul străzii mirosea a urină de cal, iar aerul, ușor a borhot de corcodușe. Și, când ne apropiam de fântâna unde se arăta dracu ca un om fără cap, mă trezii din gânduri, căci gândeam la văru-miu care era un flăcău frumos și că mai bine i-ar fi stat acum lângă o femeie. Cu un ochi la fântână îi zic stai tu, Dorule, la dreapta. Ce-ai, bă, ți-e frică? și râde. Dar eu știu că și lui i-a fost teamă până încă de curând și spuse o poveste despre unul care ar fi luat pe înserat o femeie la ocazie care avea copite de capră. Și aia a început să profetizeze sfârșitul lumii. Păi bine, părea de necrezut, atât doar că se petrecea la ceas de seară. Îmi și închipuiam cum soarele își trăgea peste el giulgiu de lumină și mașina urca și cobora dealuri spre noapte și femeia aia îi șoptea omului la ureche vești oribile despre sfârșit, așa la nesfârșit. Și cum omul avea limitele lui, despre ce să-i spună? Tot despre ce știa el, despre ce iubea el și nu dorea să piardă. Și apoi i-a cerut să-i vândă sufletul că-l scapă? Cine cui, bică? Păi, femeia cu copite omului care-o luase cu mașina ... Adică, ce, bă, tu crezuși prostiile mele?! Hai, bă, Dorule, că ești prost! Doru râdea împleticindu-se.

Trecurăm de fântână și ajunserăm în dreptul porții lui Ilie. Printre ulucile gardului se vedeau luminile televizorului. Mamaie nu are televizor, nu are nici măcar curent electric. Ce facem, bică, toată noaptea? mă întreabă, doar nu ne-om culca de-acu’. Hai la Ilie să ne uităm la televizor. Mă Dorule, stai puțin că mi-e rușine, cum să deranjăm omu’ la ora asta? că nu se poate, că nu e frumos dar mă rodea curiozitatea. Îl văzusem trecând cu droaga abia atingându-și măgarul, l-am văzut tolănit pe cărare cu picioarele lui neînchipuit de lungi, ca niște picioroange răsucite, blocând trecerea încât era necesar să sar peste el. Ce mă făcea așa de curios era țapul lui. Și vărul meu zice Ilie e prieten cu mine, hai! Poate așa o fi fost, dar omul nu era pregătit de vizite și poarta era legată, drept pentru care în starea în care ne aflam am fost nevoiți să sărim gardul. Era întuneric și nu prea reușeam așa că în timp ce înjuram de morți și ne lătrau câinii, Ilie a aprins lumina în casă și am știut că și mamaie pipăia pervazul ferestrei bâjbâind după chibrit să-și aprindă lampa de gaz. În cele din urmă am sărit gardul și am dat buzna amândoi odată în casa lui Ilie. Mirosea a țap, a ciorbă și a bătrân bolnav și uitat. Țapul lui Ilie avea cinci ani și-și răspândise sămânța fertilă în toate caprele pe o rază de cincizeci de kilometri.  Avea coarne mari și groase și se proptise gata de atac. Noi ne blocaserăm. Ilie îi vorbea animalului ca unui om încercând să-l liniștească : ce te speriași, bă țapule, e nepoții Stavrei și-l mângâia pe obraji și pe sub barbă. Și încet – încet s-a liniștit și ne-a întors spatele și i-am văzut bărbăția ca un uger plin în timp ce mânca cereale dintr-o ladă de zestre pe care Ilie tocmai o deschisese.

Nu te culcași, bre Ilie, începu vără-miu. Nu, bică – răspunse Ilie cu gura pocită. Ce dracu’ ții țapul în casă? E urât să doarmă singur, dacă mă-nțelegi… Te înțelege dracu’ bă Ilie, ia dă și mie pălăria ta să văd cum îmi șade cu ea. Ilie primise moștenire pălăria asta căreia i se pierduse culoarea  de la bunică-su și bunică-su Ilie știe de unde. Dă încoace, bre. Doru și-o puse pe cap și se mândrea spunând la om frumos șade bine cu orice, când țapul se întoarse și mă privi din nou cu dușmănie.  Nici n-am mai apucat să-l iau pe Doru, care se turmentase admirându-se chiar și în situația respectivă. Am ajuns la poartă și abia am avut timp să mă cațăr pe ea, căci imediat se auzi și izbitura. Atât de puternică încât am resimțit-o ca pe-o lovitură de bocanc în stomac. Eram căzut deja în drum când țapul a lovit a doua oară.  

Iubește și fugi

        Mă uitam la el cu insistență așteptând să-și facă curaj pentru a mă privi, dar el se adâncea în rușine cu cea mai înjositoare lașitate, tremurând, înghițindu-și umilința împreună cu saliva abundentă, agonizând fără aer. Am simțit totuși că refuza fără remușcări, experimentând o stare extatică a orgoliului său pervers și gândul acesta m-a răscolit. Șoferul cel nou se încăpățâna să ocolească gropile din asfalt, demers periculos pentru că erau multe, pline cu apă și strada se aglomerase, din pricina oborului, cu căruțe, bicicliști și autoutilitare. Autobuzul vira și frâna violent în timp ce șoferul printre înjurături se plângea că el are un orar de respectat. La a doua cursă deja știa că pe acest traseu e greu să eviți ceva și că ești obligat să accepți uzura timpurie.

Astfel l-am văzut pe Teodor în ipostaze cel puțin ridicole pentru că stătea în picioare lângă scară, abia ținându-se de bară în ciuda deselor schimbări de direcție, împiedicând coborârea și urcarea celorlalți pasageri, suferind îmbrânceli și apostrofări până când un grup de tineri l-au coborât forțat odată cu ei. Și poate mi-ar fi fost milă de el, mă știi că sunt femeie cu suflet bun, dacă nu mi-ar fi trezit atâtea amintiri amare, așadar recunosc că pe moment nu mi-am putut reprima satisfacția că tocmai el căpătase un destin atât de șters încât era suficient să-mi întorc privirea ca să nu mai existe. Ar fi fost simplu dacă purtarea lui nu era atât de ciudată.

          Nu l-am mai văzut de douăzeci de ani. Atunci am vrut să-i vorbesc, să-l cert, să-i spun nu ți-e rușine? Aș fi vrut să-i strig te urăsc! Să plâng lovindu-i pieptul cu pumni cât aș fi putut de tare… cum poți să fii atât de crud?! Se însurase cu tine deși știa că eu îl iubeam și-l așteptam. L-am rugat să se întoarcă la mine. Și știi ce a făcut înainte? Mi-a trimis o scrisoare în care-și cerea scuze ca nu mă putea respecta și că, drept urmare, nu putem avea un viitor împreună. Am fost disperată pentru că nu am știut cum să reacționez în fața unei asemenea demonstrații de prostie și lipsă de omenie. Ce-i făcusem de mă coborâse la stadiul de obiect inutil? Și mă întrebam ce aș putea să fac pentru a-mi da atenția minimă, ce aș putea să fac pentru a-l determina să-și retragă cuvintele? Am vrut să-l pot lovi, să-i spun adevărul despre sine, să-i demonstrez că el e cel ce nu contează, că nu mă mai interesa. L-am strigat atunci și l-am urmărit, dar el a fugit. L-am urmărit în timp ce fugea prin gangurile blocurilor. În cele din urmă s-a urcat în mașina în care-l așteptați tu și copilul vostru.

Am sperat apoi să-l pot întâlni, să-l pot jigni, răni pentru a mă elibera. M-aş fi mulţumit să-l privesc dispreţuitoare, dar el a dispărut din oraş pentru a reveni acum pe neaşteptate, ca un virus, exact în momentul în care noi ne împăcasem cu vieţile noastre.