Mică poveste de Crăciun

     Micul păstor se ghemuise într-un cojoc vechi și dormise. Trezitul devreme, toată alergătura de peste zi, supărările provocate de ciobani, care aveau porniri răutăcioase, îl obosiseră atât de tare încât alunecase într-un somn întunecat, fără vise.

     Stâna se trezea, baciul dădea porunci doar strigându-și oamenii pe nume, oile erau mânate spre strungă, ciobanii se grăbeau cu vasele pentru muls.

Micul păstor tresări speriat, dintr-o mișcare îndepărtă învelitoarea și sări în picioare. Era încă neînțărcat de somn, luceafărul de dimineață îi picura în ochi lacrimile sale de gheață, îi era frig, știa că-l vor bate pentru că întârziase. Își căuta toiagul, pe care – ca un făcut – nu-l găsea.

     Atunci a auzit plânsul de copil. Aici? Probabil i se păruse. Se învârti căutând sunetul care se amesteca cu zgomotele animalelor din obor. Ciobanii le îndemnau cu blândețe fluierând scurt și repetat. Probabil încă dorm – își zise. Așa ceva nu era cu putință, de obicei oile erau bătute până ce oamenii asudau și se umpleau de spume. De ce ar fi avut ciobanii atâta răbdare? Până la urmă și ei erau mânați la rândul lor de baci, baciul de stăpâni, stăpânii de alții … Așa înțelesese micul păstor că e rostul lumii. 

Și dacă tot i se părea că visează, lăsă grija toiagului și ascultă din nou, atent, cu nervii întinși. Plânsul venea din vecinătate, din grajdul săpat în stâncă al unui stăpân din Betleem. O dorință care creștea îl îndemna să meargă într-acolo. După luni de zile în slujba aceasta blestemată, disprețuită ca a vameșilor, dar murdară și brutală, ceva nou se întâmplase. Trebuia să vadă acel prunc! Însă ca să ajungă acolo urma să treacă pe lângă strungă, adică prin fața baciului. Negreșit va fi lovit pentru că se trezise târziu, pentru că n-avea toiag, pentru că umbla fără rost și cine mai știe pentru câte! Dar era într-un vis, nu avea de ce să se teamă: îndemnurile ritmice ale ciobanilor îi repetau aceasta. Își ridică gulerul, își băgă mâinile până la coate în buzunare și porni.

Începuse a se lumina. Când a ajuns în dreptul baciului acesta îl întrebă din gesturi unde te duci? sau, poate, care-i treaba? El făcu un semn din bărbie arătând în sensul grajdului betleemitului. Baciul a făcut un pas înapoi și, uimitor, i-a răspuns:

-          Du-te.

     La grajd era forfotă, părea o ceată de oșteni care ridicau tabăra. A alergat până la gardul de piatră care despărțea locurile și s-a ascuns. Într-adevăr, niște oșteni îmbrăcați în haine strălucitoare se pregăteau de plecare. Erau tineri toți, fiecare știa precis ce avea de făcut. Dintr-o dată s-a trezit deasupra lui cu unul dintre ei. Stătea cu picioarele pe gard sau zbura? Acela îi împinse cu degetul umărul și simți parcă cum o suliță l-a străpuns. Micul păstor se prăbuși. Oșteanul îl ridică cu uimitoare ușurință și-l depuse în mijlocul taberei, la picioarele celorlalți. Nici nu îndrăznea să ridice capul, umărul îl ustura, se temea pentru viața sa.

-          Nu te teme. Nu-ți vom face niciun rău. Cine ești?

-          Sunt Matei, micul păstor, nu făceam nimic rău, am venit doar din curiozitate, să văd pruncul.

-          Ai întârziat Matei, ceilalți au sosit la miezul nopții, când i-am chemat.

-          Iertați-mă, voi pleca îndată, îi imploră păstorul.

-          Nu poți pleca așa, trebuie să-l vezi și să-l cunoști, căci vi s-a născut Mântuitor, Hristosul din neamul lui David.

-          Într-un grajd?! Cum aș putea să cred?

-          Va veni și vremea aceea.

Matei își ridică privirea și văzu că avea cale liberă. S-a ridicat și a pornit spre grajd printre tinerii aceia cu priviri de foc, atât de înalți că păreau să nu-și țină tălpile pe pământ.  Acolo a găsit pruncul înfășat și culcat în iesle. Ochii lui nu se puteau opri din a privi acel prunc. Acesta să fie? De ce s-a născut într-o familie săracă? De ce să pătimească Domnul ca un copil sărac? De ce a ales Iehova așa? Și micului păstor i s-a făcut milă, s-a așezat în genunchi și a plâns.

-          Ce-i cu tine? l-au întrebat părinții pruncului.

Dar el nu a reușit să mai răspundă. Și-a șters lacrimile cu mânecile groase ale hainei și a ieșit din grajd. Oștenii nu mai erau și nu lăsaseră nicio urmă, doar cerul părea brăzdat de plug. Și-a descoperit umărul și a văzut arsura. Nu fusese vis?

     Câteva rândunele trecură iute pe lângă el spre înălțime. Departe, turmele urcau coastele muntelui. A alergat, a trecut de zid, a ajuns în bătătura stânei, s-a împiedicat de toiag și s-a întors să-l ridice. Grajdul betleemitului era cufundat în cea mai adâncă pace. Micul păstor își aminti:

-          Va veni și vremea aceea, Doamne. Te aștept să vii!

Caută-mă-n drum

       Demnitatea începe cu siguranţă de la pantofi. Muncesc la un roman de câţiva ani. Din când în când urmăresc pe stradă cu privirea o femeie elegantă, feminină, frumoasă şi înghit în sec. Tot pe stradă întâlnesc alţi oameni care şi ei de câţiva ani lucrează la câte un roman. Nu mai reuşesc să trec de la realitate la ficţiune şi cel mai mult mă chinuie Ilie, pentru că în realitate e mai consistent. Am să împrumut un aparat de fotografiat să-i fac dracu’ o poză  bine încadrată şi să termin subiectul. Pentru mine orice femeie e o ficţiune spontană sau premeditată. Depinde. Mi-am cumpărat acum un an o pereche de pantofi rezistenţi, încă nu au cedat. Au fost prezentabili câteva zile. Păreau încălțămintea unui om important, un agent comercial sau un conferenţiar ceva. După ce se murdăresc trebuie şterşi cu o cârpă moale pentru a îndepărta praful, apoi se aplică un strat subţire de cremă de bună calitate, urmând să fie lustruiţi. Vânzătoarea și-a făcut datoria, dar eu nu am răbdare. Să fim serioşi ce femeie, reală vreau să zic, s-ar uita la mine? Majoritatea îmi știu istoria, e un oraș mic. Oricum aș avea grijă să nu fiu o ficțiune pentru niciuna. Am ce să dăruiesc unei femei? Poate dacă aş fi fost scriitor…  dar nu sunt. Poate sunt pictor sau sculptor şi nu mi-am dat seama. Pantofii mei au primit straturi – straturi de pulberi şi creme, de creme şi pulberi fosilizate. Şi-au schimbat şi forma. Depunerile au crăpat şi aşteaptă înfometate altă cremă şi, bineînţeles, alt praf.

       Ajuns aici i-am zis vărului meu hai, Dorule, ca e târziu și ne-am cam îmbătat, hai acasă. Dar el nu că unchiu’ a mai scos o cană cu vin și s-o bem și pe asta. În cele din urmă plecarăm. Era noapte, nisipul străzii mirosea a urină de cal, iar aerul, ușor a borhot de corcodușe. Și, când ne apropiam de fântâna unde se arăta dracu ca un om fără cap, mă trezii din gânduri, căci gândeam la văru-miu care era un flăcău frumos și că mai bine i-ar fi stat acum lângă o femeie. Cu un ochi la fântână îi zic stai tu, Dorule, la dreapta. Ce-ai, bă, ți-e frică? și râde. Dar eu știu că și lui i-a fost teamă până încă de curând și spuse o poveste despre unul care ar fi luat pe înserat o femeie la ocazie care avea copite de capră. Și aia a început să profetizeze sfârșitul lumii. Păi bine, părea de necrezut, atât doar că se petrecea la ceas de seară. Îmi și închipuiam cum soarele își trăgea peste el giulgiu de lumină și mașina urca și cobora dealuri spre noapte și femeia aia îi șoptea omului la ureche vești oribile despre sfârșit, așa la nesfârșit. Și cum omul avea limitele lui, despre ce să-i spună? Tot despre ce știa el, despre ce iubea el și nu dorea să piardă. Și apoi i-a cerut să-i vândă sufletul că-l scapă? Cine cui, bică? Păi, femeia cu copite omului care-o luase cu mașina ... Adică, ce, bă, tu crezuși prostiile mele?! Hai, bă, Dorule, că ești prost! Doru râdea împleticindu-se.

Trecurăm de fântână și ajunserăm în dreptul porții lui Ilie. Printre ulucile gardului se vedeau luminile televizorului. Mamaie nu are televizor, nu are nici măcar curent electric. Ce facem, bică, toată noaptea? mă întreabă, doar nu ne-om culca de-acu’. Hai la Ilie să ne uităm la televizor. Mă Dorule, stai puțin că mi-e rușine, cum să deranjăm omu’ la ora asta? că nu se poate, că nu e frumos dar mă rodea curiozitatea. Îl văzusem trecând cu droaga abia atingându-și măgarul, l-am văzut tolănit pe cărare cu picioarele lui neînchipuit de lungi, ca niște picioroange răsucite, blocând trecerea încât era necesar să sar peste el. Ce mă făcea așa de curios era țapul lui. Și vărul meu zice Ilie e prieten cu mine, hai! Poate așa o fi fost, dar omul nu era pregătit de vizite și poarta era legată, drept pentru care în starea în care ne aflam am fost nevoiți să sărim gardul. Era întuneric și nu prea reușeam așa că în timp ce înjuram de morți și ne lătrau câinii, Ilie a aprins lumina în casă și am știut că și mamaie pipăia pervazul ferestrei bâjbâind după chibrit să-și aprindă lampa de gaz. În cele din urmă am sărit gardul și am dat buzna amândoi odată în casa lui Ilie. Mirosea a țap, a ciorbă și a bătrân bolnav și uitat. Țapul lui Ilie avea cinci ani și-și răspândise sămânța fertilă în toate caprele pe o rază de cincizeci de kilometri.  Avea coarne mari și groase și se proptise gata de atac. Noi ne blocaserăm. Ilie îi vorbea animalului ca unui om încercând să-l liniștească : ce te speriași, bă țapule, e nepoții Stavrei și-l mângâia pe obraji și pe sub barbă. Și încet – încet s-a liniștit și ne-a întors spatele și i-am văzut bărbăția ca un uger plin în timp ce mânca cereale dintr-o ladă de zestre pe care Ilie tocmai o deschisese.

Nu te culcași, bre Ilie, începu vără-miu. Nu, bică – răspunse Ilie cu gura pocită. Ce dracu’ ții țapul în casă? E urât să doarmă singur, dacă mă-nțelegi… Te înțelege dracu’ bă Ilie, ia dă și mie pălăria ta să văd cum îmi șade cu ea. Ilie primise moștenire pălăria asta căreia i se pierduse culoarea  de la bunică-su și bunică-su Ilie știe de unde. Dă încoace, bre. Doru și-o puse pe cap și se mândrea spunând la om frumos șade bine cu orice, când țapul se întoarse și mă privi din nou cu dușmănie.  Nici n-am mai apucat să-l iau pe Doru, care se turmentase admirându-se chiar și în situația respectivă. Am ajuns la poartă și abia am avut timp să mă cațăr pe ea, căci imediat se auzi și izbitura. Atât de puternică încât am resimțit-o ca pe-o lovitură de bocanc în stomac. Eram căzut deja în drum când țapul a lovit a doua oară.  

Iubește și fugi

        Mă uitam la el cu insistență așteptând să-și facă curaj pentru a mă privi, dar el se adâncea în rușine cu cea mai înjositoare lașitate, tremurând, înghițindu-și umilința împreună cu saliva abundentă, agonizând fără aer. Am simțit totuși că refuza fără remușcări, experimentând o stare extatică a orgoliului său pervers și gândul acesta m-a răscolit. Șoferul cel nou se încăpățâna să ocolească gropile din asfalt, demers periculos pentru că erau multe, pline cu apă și strada se aglomerase, din pricina oborului, cu căruțe, bicicliști și autoutilitare. Autobuzul vira și frâna violent în timp ce șoferul printre înjurături se plângea că el are un orar de respectat. La a doua cursă deja știa că pe acest traseu e greu să eviți ceva și că ești obligat să accepți uzura timpurie.

Astfel l-am văzut pe Teodor în ipostaze cel puțin ridicole pentru că stătea în picioare lângă scară, abia ținându-se de bară în ciuda deselor schimbări de direcție, împiedicând coborârea și urcarea celorlalți pasageri, suferind îmbrânceli și apostrofări până când un grup de tineri l-au coborât forțat odată cu ei. Și poate mi-ar fi fost milă de el, mă știi că sunt femeie cu suflet bun, dacă nu mi-ar fi trezit atâtea amintiri amare, așadar recunosc că pe moment nu mi-am putut reprima satisfacția că tocmai el căpătase un destin atât de șters încât era suficient să-mi întorc privirea ca să nu mai existe. Ar fi fost simplu dacă purtarea lui nu era atât de ciudată.

          Nu l-am mai văzut de douăzeci de ani. Atunci am vrut să-i vorbesc, să-l cert, să-i spun nu ți-e rușine? Aș fi vrut să-i strig te urăsc! Să plâng lovindu-i pieptul cu pumni cât aș fi putut de tare… cum poți să fii atât de crud?! Se însurase cu tine deși știa că eu îl iubeam și-l așteptam. L-am rugat să se întoarcă la mine. Și știi ce a făcut înainte? Mi-a trimis o scrisoare în care-și cerea scuze ca nu mă putea respecta și că, drept urmare, nu putem avea un viitor împreună. Am fost disperată pentru că nu am știut cum să reacționez în fața unei asemenea demonstrații de prostie și lipsă de omenie. Ce-i făcusem de mă coborâse la stadiul de obiect inutil? Și mă întrebam ce aș putea să fac pentru a-mi da atenția minimă, ce aș putea să fac pentru a-l determina să-și retragă cuvintele? Am vrut să-l pot lovi, să-i spun adevărul despre sine, să-i demonstrez că el e cel ce nu contează, că nu mă mai interesa. L-am strigat atunci și l-am urmărit, dar el a fugit. L-am urmărit în timp ce fugea prin gangurile blocurilor. În cele din urmă s-a urcat în mașina în care-l așteptați tu și copilul vostru.

Am sperat apoi să-l pot întâlni, să-l pot jigni, răni pentru a mă elibera. M-aş fi mulţumit să-l privesc dispreţuitoare, dar el a dispărut din oraş pentru a reveni acum pe neaşteptate, ca un virus, exact în momentul în care noi ne împăcasem cu vieţile noastre.

O sută una de trimis în pustie

     

Doinei

       Am privit plopii de lângă poartă de mii de ori, dar acum parcă îi văd întâia oară. Sunt alții în lumina blândă a acestui octombrie cald. Au încă frunze și codițele lor s-au lungit, au devenit foarte elastice și le permit să se rotească. Coroana întreagă freamătă în milioane de vârtejuri palide. M-am așezat uimit în praful potecii ce șerpuiește pe sub gardurile udupenilor. Unde fuserăți până acum de nu vă văzui cât sunteți de frumoși?! Strada lată și nisipoasă e mărginită în stânga de ultimul șir de case, iar în dreapta de un câmp de tutun. Dincolo curge Teleormanul. Râul e umbrit de pădure, care trimite până la mine ecouri și mirosuri putrede de toamnă. Sunt la mijloc, între pădure și sat, zgomotele lor se amestecă în urechile mele până mă amețesc. La mijlocul lungimii străzii, pe partea stângă, e o fântână cu cumpănă, locul în care diavolul se arată fie ca o femeie cu copite, fie ca un bărbat de trei – patru metri, tuciuriu și cu mâini lungi.

       Peste picioarele mele strâmbe sar copiii care se întorc de la școală. Sar într-un sens, apoi invers. Îmi desfac picioarele și ei găsesc jocul mai amuzant. Renunță la ghiozdane, ochii li se aprind, se îmbrâncesc, râd, cămășile le ies din pantaloni. Apoi se plictisesc și mă uită cu gândul la mâncare. Am privirea aceea pierdută a omului pentru care timpul s-a oprit și din colțul gurii strâmbe mi se scurge un fir de salivă pe pieptul sacoului slinos. Îmi pot permite să întârzii aici până când sufletul mi se umple și mă doare șezutul. Nu sunt atât de bucuros de această libertate, singurul dar al unei vieți învârtite în jurul câtorva amintiri.

       Sufăr de scleroză multiplă. Mă mișc greu, dezordonat, spasmodic și aproape nimeni nu înțelege ce spun când vorbesc. Unii mă consideră idiot, își imaginează că, dacă nu pot merge și vorbi ca oamenii, sunt și incapabil de a gândi. Dar mintea îmi este uneori clară. Mă trezesc cu gura uscată și stomacul chinuit, în frig, amintindu-mi, gândind, iubind. Uneori mă întreb ce ar fi fost dacă nu ar fi fost. Sunt singurele momente de prostie pe care mi le permit.

Mă încordez și reușesc să mă ridic ținându-mă de ulucile gardului. Merg spre casă aruncându-mi picioarele spre interior și mâinile spre exterior. Sunt un bărbat de 62 de ani, înalt și uscat. Sunt murdar, miros a pișat pentru că de cele mai multe ori nu reușesc să mă țin.

       Am amețit, mi-e rău. Mă las ușor din nou jos, chiar lângă poartă. Țapul – dintotdeauna am crescut un țap de prăsilă – lovește poarta și iese liniștit în drum. E puternic, viril, cu coarne groase, mult aduse în spate, alb ca marmura. Își încrețește buza de sus și adulmecă. Se așează în potecă lângă mine și își pune barba pe piciorul meu. Ce-i, bică, cu tine? Țapul mă privește parcă trist. Amar mie! Picurai în urechile lui o sută de povești cu o mie de păcate. Țapul îmi primește mângâierile, rumegă împăcat. Pupa-ți-aș albeața, Țapule! Nu le mai numărai și se făcură o sută … Îmi aduc aminte că ultima fu azi-noapte, cu baba Ilinca de-a ascuns luna și stelele în lada cu grâu. Și când închise capul și se urcă deasupra lumea noastră se sluții și morții nu mai avură nici atâtica gram de lumină dincolo. Noroc sau poate așa a rânduit Sfântul, pupa-i-aș milele, că nepoată-sii Leana îi căzu cu tronc Săndică a lu Ion Jumătate și, cum ridicară amândoi capacul, luna și stelele zburară ca o curcăniță cu puișorii ei și se așezară din nou pe cer.

       Țapul crede că întocmai așa s-au petrecut lucrurile. Mă privește hotărât. Se ridică. Pleci, bică? Țapul pleacă drept prin câmpul de tutun, prin apa scăzută a râului, pe poteca subțire din marginea pădurii. Îmi imaginez umbra lui albă pe verdele târziu al zăvoiului. Iese din nou la lumină în câmpul sărăcit de revărsările Bucovului, care curge meandric și noroios prin balta lui cu păpuriș sărat. Țapul trece pe punți, ajunge pe drumul de căruțe, în spatele lui se ridică ușor praful.

       Au trecut câteva ceasuri. Am ațipit. Mă treziră un stol de vrăbii ascunse în vișinii din curte. Mă întorc să le privesc. Își iau zborul și-mi intră în ochi. Îmi pun mâinile pe față și le alung. Le privesc depărtându-se gălăgioase. Rândunele săgetează cerul înalt. Mult deasupra lor, un vultur planează în cercuri largi. Cu siguranță îl vede pe Țap încărcat cu povești și păcate trecând de adăpătoarea oilor, îndreptându-se spre hotarul nostru cu pustia lumii. Din câți Țapi au trecut dincolo unii s-au întors, alții nu. Până acum nu am avut nicio părere de rău, așa se cuvenea să se întâmple, asta-i rânduiala. Dar pe acest Țap îl aștept să se întoarcă.

       

Ecuația scurtă a iubirii

Virginiei

Mă numesc Ionuț și sunt clasa a șasea. Am terminat tema la mate și lucrez suplimentar.

Enunțul problemei: Împărțiți o portocală la cinci persoane.  

Asta-i simplă, o știu pentru că noi suntem acasă cinci: trei frați, mama și tata.

Răspuns:

Tata decojește portocala și o rupe în patru părți egale. Fiecare dintre noi, mama, eu și frații mei, primește o pătrime.

Mama îi dă toată partea ei lui tata.

Tata oprește o jumătate și-i dă jumătate înapoi.

Eu desprind o feliuță din pătrimea mea și o dau lui tata.

Tata o dă mamei.

Mama nu o vrea la început.

Tata o sărută pe obraz și îi șoptește ceva la ureche.

Mama râde și îi spune că nu e frumos să vorbești la ureche când sunt și alte persoane de față.

Frații mei sunt mici, ei nu împart decât dacă le ceri.

Acum sunt, acum nu sunt

Fără dedicație

    Cerul la câmpie era o simfonie imprevizibilă de imagini la apogeu, nemărginită, cu o frumusețe halucinantă, disprețuitoare, oribilă. În depărtare ecouri de ființe rătăcite în păduri. Îmbătat de via înflorită, cu miros ascuțit. Respirație în eternitate. Dragostea gata să-mi spargă pieptul. Întind mâna după murele ei, mă grăbesc inconștient spre sfârșit.

      Dulce singurătate! Nu ești în naivitatea părerii de sine, nici pe fundul paharului de whisky și nici sub capacul cu ecou. Ești în epuizarea totală, fără sens. Mă anesteziază gândul că totul a fost o promisiune aiurea. 

- Doar ca să sari mai repede în viață?

- Da.

      Și ea a zis, cu ochii mari deschiși, acum sunt! M-am pierdut în ochii ei în care vedeam căprioare plutind în lanuri crude de porumb, verile ce urmau să vină, viitorii copii devenind bărbați și femei și nebunia în care mă chircesc scâncind ca un câine cu mandibula fracturată.

- Fugi!

       Dar ea a închis ochii brusc și a spus acum nu sunt ... Un idol de carne așteaptă jertfe. Sufletul meu a rămas închis dincolo de porțile pleoapelor ei. Trebuie să-mi păstrez cumpătul. E doar o glumă cochetă, nu?

Mă apropii ușor și-i cioplesc cu buzele obrazul, fruntea, ochii, nasul. O chem inutil la colțul buzelor ei. Nu răspunde. Mă cuibăresc în urechea ei.
Dragostea se dovedește la final. La următoarea luptă se va arde umilința ultimei speranțe. Plânsă, rănită, precum o frunză galbenă care tocmai s-a desprins. Holocaustul naște o flacără albastră, subțire și înaltă. Sus de tot, unde privirea nu ajunge, poți doar să-ți imaginezi o floare străvezie, imaterială, mincinoasă.

- Dragostea?

- Viețile noastre aleargă pe cai de vânt.

- Acum sunt, acum nu sunt ... nu e o joacă.

- De milioane de ori ai plecat.

- Închide ochii.
- Nu!
- Nu te iubesc, eu nu sunt a ta, tu nu ești ...

Mictat sau cât însemni tu pentru alții și nu știi

lui Mictat, cu dragoste

       Scriu repede să nu-i uit cumva numele. Și mai scriu să te întreb: ce crezi că însemni tu în viața altora?

       Azi vreau să-ți povestesc despre Mictat. El e frizer în capitala copilăriei mele. El e primul om din afara cercului familiei și al prietenilor. El a rămas în conștiința mea pentru zâmbetul lui.

Eram sălbatic ca orice copil care rezistă din răsputeri educației. Presimțeam că sufletul meu îmi inundă nu doar strigătele dar și părul. Aș fi preferat să nu fiu tuns. Mă temeam și de această mutilare din șirul multora (șir care conținea inclusiv obligativitatea de a tropăi podeaua groasă și gazoasă de la școală pe muzică populară). Mictat știa însă să zâmbească ca și cum ar fi spus: băiete, nu avem de ales, dar cel puțin eu sunt de partea ta. Mirosea a colonie. Părul lui negru, mustața lui neagră miroseau a colonie. Ochii lui negri miroseau a colonie și răspândeau acel miros în toată frizeria și, pentru puțin timp, în oamenii pe care-i atingea.

Frizeria lui era un loc plin de zarvă. Unii intrau cu un scop, alții doar pentru că nu aveau un scop, alții pentru că pur și simplu pentru că drumul spre Dunăvăț trecea exact prin centrul frizeriei.

Ascult zgomotele perpetue al zarurilor aruncate în cutiile de table încinse. Le puteam desprinde oricând în gălăgia glasurilor masculine care discutau mai ales despre fotbal. Steaua era la fel de prezentă ca și colonia. Steaua era salutul și aerul din frizerie! Steaua – campioana Europei! Numele unui motor al imaginarului care producea adrenalină.

       Eram desprins de tata. Eu și Mictat în vârtejul acela. El lua o scândură tăiată pe măsură și o fixa pe mânerele scaunului de frizerie. Mă lua de subțiori și mă ridica. Pentru el – o nimica toată. Mustăciosul m-ar fi putut scoate afară și, dacă ar fi fost în obiceiul nostru, ar fi putut să mă arunce spre păsări și nori. Dar cum nu se obișnuia în acea vreme, ajungeam pe scaunul său adaptat.

Avea tot felul de unelte: mașina de tuns al cărei sunet smulgea urlete copiilor mici, foarfece neodihnite, care țăcăneau metalic și inevitabil chiar când le încuia în sertare, pieptene, brici și altele care mă așteptau să cresc, un pămătuf aspru cu care mă mătura peste ochi la final. Părul mi se împrăștia în jur. Mictat îmi manevra decis capul și se amesteca în discuția celorlalți. Părul mi se împrăștia. Mictat râdea cu râsul unui mecena tânăr. Părul mi se împrăștia. Și el îmi spunea: băiete, mai avem puțin. Și apoi arunca celorlalți o glumă sau o ironie. Operația decurgea relaxat în întregime până la marele final. Atunci îmi poruncea să închid ochii. De ce? Poate că puteam să-mi pierd vederea, poate ca să nu văd mișcarea aceea de maestru ezoteric. Nu o arăta la nimeni. Poate că toți cei din frizerie închideau ochii. Poate că de aceea Steaua! Auzeam foarfeca aceea exersându-se rece, cu sunete scurte, tăind clipele care cădeau fire-fire alături de părul meu. O simțeam pentru o fracțiune de secundă pe frunte și hârși! bretonul se desprindea fără memorie. Tăietura era dreaptă, dar sunt sigur că era irepetabilă indiferent de rezultat.

Gata! Poți deschide ochii. Și toți deschideau ochii …

       Mictat înseamnă atât de mult pentru mine: copilărie, Murighiol, zâmbet, binevoitorul celălalt! Și-a imaginat oare vreodată că unul din clienții lui mărunți va scrie despre el? Nu cred. Așa cum nu cred că mai păstrează părul meu. Voi fi oare și eu un Mictat pentru cineva?

     Mulțumesc, Prietene, pentru clipele faine! Și, ți-o spun complice, sunt sigur că m-ai fi putut arunca până la nori.   

De ce-ți iubesc sufletul?

Pentru că are puterea să călătorească pe cuvinte.

Pentru că-mi amintește mereu de ochii tăi.

Pentru că e ca roua când sărută.

Pentru că e o flacără albastră când se roagă.

Pentru că are umerii de șampanie.

Pentru că în el ești tu întreagă: fetița mamii, tânăra minunată care a făcut Dunărea să se despartă, femeia tulburătoare de acum și cea care-și va reaminti emoțiile unei vieți.

Pentru că iartă. Pentru că poate face dintr-un demon un înger.

Pentru că e cât cerul înstelat și întunecat în taine.

Pentru că mereu mă va surprinde. Pentru că-mi știe numele adevărat.

Pentru că-i pasă când ploaia îmi zbicește obrajii.

Pentru că puterea lui stă în bunătate.

Pentru că nu va fi niciodată trofeul nimănui.

Pentru că respiră cu voluptate.

Pentru că se bucură de fapte mărunte cu cea mai adâncă semnificație.

Pentru că tânjește după nou și pentru că-ți aprinde flăcări în privire când ești uluită.

Pentru că din pricina lui pentru mine vei avea mereu 18 ani.

Pentru că aș putea înconjura universul și m-aș încrede doar în el. Pentru că odată cu el am tot universul.

Pentru că-l aud chiar și când vinovăția e ca uraganul.

Pentru că mă însoțește în singurătatea cea mai rece.

Pentru că e singura posibilitate să te mai pot iubi.

Poveste cu șoricei

Lui Nicolae, cu dragoste

        A fost odată ca niciodată într-o catedrală mare, spre seară, un preot care împărțea copiilor pâine sfințită. Bolta bisericii era atât de înaltă încât nimeni nu s-ar fi mirat dacă luna, în drumul ei prin întuneric, s-ar fi gândit s-o traverse. Și dacă astfel îmi părea mie,  imaginați-vă cum putea impresiona un șoricel! Pentru că exact în momentul acela, apărând de nicăieri, un șoricel a parcurs altarul și s-a lipit de pantoful preotului, stând câteva clipe nemișcat, fără să respire măcar. Apoi, repede – repede, a început să urce pe veșmintele lui largi și frumoase.

În afară de mine privea această întâmplare o fetiță de cinci ani. Ea nu mai văzuse un șoricel niciodată în realitate, iar acesta i se păru chiar drăguț, ca o jucărie vie și foarte nostimă.

Tocmai venise rândul ei să primească împărtășania. Șoricelul continua să urce, preotul părea să nu-l simtă, atât era de ușor, dar ea îl urmărea încordată. Cu o mișcare iute a prins animăluțul, strângându-l ușor și l-a băgat în buzunarul paltonului, pe care l-a închis cu podul palmei. Apoi a căscat gurița mare, ca o fetiță cuminte, să primească pâinea sfințită.

        Șoricelul avea, desigur, un nume, prietenii îl strigau Rit, așa cum îi vom spune și noi. El nu era un șoricel ca oricare. O, nu! Era un șoricel isteț și curajos, cu vestă și cu pălărioară de care agățase o pană mică.

Rit se afla la începutul aventurilor la care se simțea chemat de multă vreme. Era a cincea generație dintr-o familie de șoricei cu spirit de aventură. Mai toți înaintașii lui au încercat ceva aproape imposibil. Și, deși în copilăria sa ascultase istoriile lor nefericite, în care se povestea cum au eșuat rând pe rând, fie în cele mai glorioase, fie în cele mai prostuțe feluri, Rit era convins că el va reuși.

Se pare că dintre rudele sale doar tatăl său își pierduse această vocație, fiind cel mai prudent șoarece din Catedrală. Atunci când alții îndrăzneau să-i spună lui Rit că tatăl său este un laș, Rit nu avea puterea să-i contrazică, dar își jura că el nu va fi așa și că va merge până la capăt, indiferent de sacrificiile pe care trebuia să le facă.

        Din păcate chiar de la prima tentativă ajunsese prizonier în buzunarul acestei fetițe. Buzunarul mirosea a bomboane, era moale și călduros. Rit însă nu-l putea aprecia foarte mult pentru că era supărat. Puțin ar fi lipsit și minunea transformării sale s-ar fi petrecut! Cum care transformare?! Orice șoricel credea că dacă papă pâine sfințită îi cresc aripi și devine liliac. Gata cu traiul pe sub pământ, gata cu frica de pisici!

        După ce a oferit povestitorului răgazul acestor lămuriri, Rit a redevenit imediat un șoricel practic. Nu era timp pentru mai multe vorbe, căci, cu siguranță, odată ce ar fi ieșit din catedrală, fetița l-ar fi scos din buzunar și cine știe ce avea să se petreacă. El porni deci să roadă buzunarul; nici nu-i trebui mult, mai ales că țesătura se dovedi chiar gustoasă. Așadar, după câteva clipe de ronțăit, printr-o găurică mică, privea pardoseala de pe aleea centrală a bisericii. Asta nu-l prea încânta pentru că aici marmura era șlefuită și alunecoasă precum gheața. Trebuia să-și asume însă riscul, altfel era pierdut. Rit a sărit deci, dar nici nu atinsese bine podeaua că oamenii din biserică au început să se agite teribil. Fetița s-a întors speriată strigându-le celorlalți:

- E al meu, e al meu! Eu l-am găsit!

Mămica ei o ținea strâns de braț. Câteva femei speriate încercau să fugă, dar au fost împiedicate de alte persoane care se  grăbeau să vadă care era motivul dezordinii. O doamnă a leșinat în strana dreaptă, iar un bătrânel cuprins de indignare se străduia să-l captureze pe Rit. În tot acest timp, șoricelul nostru patina teribil și nu reușea să se deplaseze deloc. Avea o distanță mică de parcurs până la porțiunea de gresie poroasă de sub șirurile nesfârșite de bănci, unde ar fi fost salvat, dar din păcate nu putea înainta niciun milimetru! Ce era de făcut? În primul rând să se asigure că nu va fi strivit sau prins. Pentru aceasta a fost obligat să urce pe câțiva pantofi, care s-au scuturat deîndată și el a ajuns din nou pe oglinda aceea de marmură.

Probabil că Rit ar fi sfârșit într-o cușcă și viața sa ar fi fost istoria acelei evadări, dacă nu ar fi apărut, nu știm de unde, în mare viteză, un șoricel grăsuț și grizonat. Atât am văzut, cum acesta s-a aruncat pe burtică pe porțiunea sticloasă și în acea alunecare rapidă l-a prins strâns pe Rit și împreună și-au continuat deplasarea până după piciorul primei bănci. Lui Rit îi bătea tare-tare inimioara, dar părea amuzat de toată întâmplarea:

- Tată, ce surpriză! Erai în trecere?

Pe tatăl lui Rit îl chema Rot. Acesta se uită la fiul său cu o privire în care amestecă o mulțime de lucruri. Așadar, după câteva clipe, ridicându-și sprânceana stângă și cu un zâmbet abia sesizabil, răspunse:

- Cine-și lasă treaba lui pentru a altuia are puțintică minte.

Rit își scutura vesta în timp ce zâmbea la auzul răspunsului lui Rot, care avea acest obicei de a glumi în pilde ciudate – noroc că nu glumea foarte des, fiind mai tot timpul stresat.  Aranjându-și pana de la pălărie, Rit întrebă:

- Ei, și?

- Uită-te spre capătul celălalt de bănci. Acolo e o șoricică care a insistat să văd cum te descurci.

Rit se strâmbă un pic jenat, privi în direcția aceea și zise:

- Mama? Și ce crezi? Cum mă descurcam?

- Sărmanii oameni erau îngroziți. Trebuia să fac ceva să-i salvez de tine.

- I-ai auzit cum țipau?! Doamne, cum se mai agitau …  

- I-a auzit toată Catedrala, băiete – spuse cam serios Rot.

- Ce-ți mai place să exagerezi! A fost acolo o mică neînțelegere.

- Neînțelegere? Mică?! Tu nu știi că cine-și stăpânește pofta este mare căpitan?

- Asta cu căpitanul o spui când e groasă.

- Rit băiete, mă tem că de data asta e groasă…

- Cât de groasă?

- Mă tem că vei fi judecat.

*

        Catedrala era cufundată încă în noapte. O liniște grea, ca o povară astupase până și trosnetele firești ale lemnăriei foarte vechi. O candelă lumina chipul lui Iisus răstignit și gândeai că era firesc ca privirea lui să urmărească tot ce se petrecea în lume la acea oră. Pereții  interiori ai catedralei  erau luminați pentru scurte momente de luminile care pătrundeau de afară și se plimbau indiferente pe coloane și pe grilajul forjat al primul balcon. 

        Rita, mama lui Rit, era o doamnă foarte grijulie. După întâmplarea petrecută în ajun, încă nu reușise să-și potolească emoția. Soțul ei știa, căci ea avea obiceiul să-și scrâșnească dințișorii în somn atunci când o preocupa ceva în mod deosebit. Rot se trezise și, deși a încercat să adoarmă din nou, nu a mai reușit. Deschise ochii oftând. La acel ceas era încă întuneric și vedea dormitorul în umbre. Era o cameră încărcată cu multă mobilă, peste mobilă multe milieuri, peste milieuri multe, foarte multe bibelouri. La ferestre atârnau draperii lungi și grele.

Teama lui cea mai mare se confirmase, Rit fusese chemat la judecată. Legea șoricească era aspră și judecătorii foarte exigenți. Cum se va descurca tânărul Rit? Își sărută soția pe frunte și se ridică din pat. Făcu câțiva pași până la ușă și ieși într-un hol lung de vreo zece metri șoricești. Dacă ar mai fi fost nevoie pe partea dreaptă ar mai fi putut săpa oricând încă două camere. Pe stânga era bucătăria cu cămara ei încăpătoare și baia. În capăt, camera lui Rit. Rot traversă holul, crăpă ușor ușa dormitorului fiului său și aruncă o privire înăuntru: Rit dormea pe spate, cu membrele întinse peste tot patul, cu codița atârnându-i spre dușumea. Pentru că avea nasul un pic înfundat fluiera ușor la fiecare respirație. În fața patului, pe un scaun Rita îi așezase în ordine hainele: vesta de duminică, în buzunarul căreia pusese două batoane de scorțișoară pentru ronțăit, și pălărioara cu pană de rândunică, după ce o curățase bine de praf. Tatăl își privea cu admirație fiul: crescuse mare și era frumos. Da, dar cum se va descurca înaintea judecătorilor? Poate vor fi în toane bune, poate vor ține cont de cât se străduise el, juristul Rot, în traducerea și ordonarea legilor străvechi descoperite în cel de-al șaselea subsol al Catedralei, poate că ... dar nu mai sfârși acest gând pentru că auzi zgomot în bucătărie: Rita se trezise și pregătea micul dejun.  

*

        Rot, Rita și Rit abia se descurcau în înghesuiala de pe trotuare. Toată Catedrala se trezise. Șoriceii se grăbeau fiecare spre locul în care își desfășurau activitatea: la serviciu, la școală, la grădiniță. Alții alergau prin magazine, iar alții căutau să-și rezolve diversele probleme. Forfota era asemănătoare cu cea dintr-un oraș omenesc, doar că aici înghesuiala era mult mai mare. După ce au ieșit de pe străzile înguste, au parcurs marea galerie cu pereții ei netezi și perfect boltiți. Aici trotuarele erau largi, împodobite cu multe statui ale șoriceilor celebri, și clădirile erau săpate după proiecte impozante ale unor arhitecți legendari. Trotuarul orizontal se sfârșea brusc, dar se continua imediat cu un trotuar vertical, înalt de 200 metri șoricești. Ajunși acolo, ei s-au cățărat natural și fără pericolul de a cădea, deoarece gheruțele lor ascuțite nu puteau nici aluneca și nici nu se puteau desprinde de pe acel zid.

        Sus se afla un tunel orizontal, în fapt o spărtură în zidul gros. De acolo șoriceii noștri au intrat într-o sală frumoasă, un străvechi paraclis aflat la cel de-al doilea subsol al Catedralei, de care oamenii uitaseră sau pe care nu l-au cunoscut vreodată, și unde, spunea legenda, Dumnezeu a făcut prima pereche de șoricei. Aici se afla și tribunalul.

Ritei i se pusese un nod în gât și își scrâșnea dințișorii, căci încercarea prin care avea să treacă fiul ei era cea mai de temut experiență pe care o putea îndura un șoricel. Rot o strânse ușor de mână. El era calm. Rit îi zâmbea curajos și total inconștient, cu un aer de fie ce-o fi.

        Sala, îmbrăcată în cea mai frumoasă marmură albă, era lungă și presupun că destul de înaltă. Tavanul era cufundat în întuneric, dar din acea beznă cobora un splendid candelabru cu douăsprezece brațe, care părea că plutește.

Spațiul a devenit aglomerat. Rit și părinții lui și-au continuat deplasarea până la baza mesei altarului la înălțimea căreia urmau să se urce judecătorii. Înaintarea lor era înlesnită de cei deja ajunși acolo, care recunoscându-i le făceau loc să treacă. În cele din urmă au reușit să ajungă în față. Rita se alătură audienței, undeva în primul rând. Rot își puse toga avocățească, iar Rit, sărmanul, luă loc în boxa acuzaților.

        Un aprod lovi pardoseala cu bastonul metalic și anunță urcarea judecătorilor. Ședința avea să fie condusă chiar de către arhiepiscopul șoricimii, însoțit de alți doi judecători. Arhiepiscopul reprezenta cea mai pertinentă autoritate în materie de drept și nu judeca decât cazurile foarte – foarte grave. Amuțiseră toți. Cei trei magistrați urcară întâi treptele altarului, apoi începură escaladarea mesei din piatră. Bătrânul arhiepiscop a avut nevoie de ajutor: tras de cel din față, împins de cel din spate, în cele din urmă au reușit să urce împreună. Aprodul atenționă pe Rit să se ridice. Arhiepiscopul luă cuvântul  și rosti:

- Dumnezeu a creat lumea în șase zile. În prima zi a făcut lumina, în a doua cerul, în a treia Catedrala, în a patra soarele, luna și stelele, în a cincea vrăbiile și rândunelele, în a șasea animalele: puricii, câinii, șobolanii, pisicile, oile și vacile care fac brânză, caii de la trăsurile care opresc în fața Catedralei sau altele pe care le vedem în picturile oamenilor. Tot în cea de-a șasea zi, chiar în această sală, Dumnezeu, iubind neamul nostru în mod deosebit, a creat prima pereche de șoricei. Ei au primit sfintele porunci de săpare a galeriilor fără a pune în primejdie mărețele ziduri și li s-a dat în stăpânire Catedrala. Prima pereche de șoareci a trăit în pace și armonie cu mărețul edificiu pentru că pe atunci nu era nimeni care să-i amenințe. Ei au mâncat primii din pâinea sfințită și din această cauză le-au crescut aripi. După ce au învățat despre această minune pe fii și nepoții lor, primii șoricei au zburat fericiți și trăiesc veșnic în turnul clopotelor.

Dar pentru că animalele nu au ascultat pe Dumnezeu și au început a se mânca unele pe altele, Creatorul a considerat că trebuie să le mai potolească și a creat omul. Oamenii au băgat frica în toate făpturile Domnului, ne-au invadat Catedrala, au capturat pâinea sfințită, pe care o țin zăvorâtă și o mănâncă doar ei, iar pe noi ne-au alungat în subsoluri!

În acest moment șoricimea adunată se indignă ridicându-se de pe bănci și vociferând ascuțit, amenințând cu pumnii lor mici ridicați în aer. Aprodul lovea inutil pardoseala cu bastonul, încercând să facă liniște. Nu se potoliră decât în momentul în care arhiepiscopul le făcu semn să înceteze. Apoi acesta continuă:

- Fraților, viața noastră în subsoluri este grea. Atunci când ieșim să ne bucurăm de frumusețea Catedralei suntem amenințați de tot felul de pericole. Iar ce e mai rău, nu vom mai ajunge vreodată la pâinea sfințită.

Rit se ridică și-l contrazise pe arhiepiscop:

- Nu vom mai ajunge pentru că suntem fricoși!

Rot s-a îngrozit: îl învățase pe Rit să nu vorbească, să-l lase pe el, căci ca avocat cu multă experiență știa ce și când să spună. De altfel, după cum se desfășura procesul, existau șanse mari ca toți să se plictisească în așa măsură încât să-și dorească doar să plece odată acasă. Era nevoie de răbdare și politețe.

- Cine este cel care îndrăznește? se interesă iritat arhiepiscopul.

- Este inculpatul, prea sfinția voastră, Rit fiul lui Rot, răspunse judecătorul din dreapta. Ne-am adunat aici să-l judecăm.

- Așa? De ce?

- Pentru că, încălcând interdicțiile, s-a încumetat să ajungă la pâinea sfințită. Este dovedit, nu are cum să nege.

- Și a reușit?

- Din păcate nu. Îl avem în continuare printre noi și aceasta va cauza o mulțime de probleme, răspunse răutăcios celălalt judecător.

Arhiepiscopul se încruntă profesional și spuse:

- De fiecare dată când suntem văzuți de oameni viața noastră se înrăutățește: apar capcane noi, otrăvuri din ce în ce mai viclene și pisici. Aceste gesturi iresponsabile ne afectează pe toți.

Rit răspunse iarăși:

- Creatorul ne-a lăsat nouă pâinea sfințită, așadar e datoria noastră să ajungem la ea.

- Copil neascultător, oare nu știi că datoria noastră e să fim niște șoareci de ispravă, respectând toată viața poruncile sfinte. Nu ai de făcut decât să-ți trăiești viața onest, să nu sapi galerii interzise și să aștepți. Nerăbdarea ta va pune viața a câtor șoricei în pericol?!

Rit își lăsă capul în jos rușinat.

- Recunoști că tu ai săvârșit această faptă? îl interogă arhiepiscopul.

- Da.

- Pe cine ai avut complice?

- Am plănuit și am făcut totul singur.

- Vei mai încerca să ajungi la pâinea sfințită? Răspunde!

Rit privi trist spre tatăl său, ca un șoricel căruia i se interzice să mai viseze.

- Nu voi mai încerca niciodată să ajung la pâinea sfințită.

- Bun. Acum sentința. Ce pedeapsă ar trebui să primești pentru această crimă?

 Arhiepiscopul se consultă cu cei doi judecători și în cele din urmă ajunseră la un rezultat. Judecătorul din stânga veni la marginea altarului, ceru să se facă liniște și anunță:

- Fapta comisă este dintre cele mai grave. De aceea completul de judecată a decis în unanimitate ca inculpatul să primească pedeapsa capitală…

La auzul ultimelor cuvinte mulțimea se agită teribil. Era vinovat, evident, dar pedeapsa capitală? Oare, cu tot respectul, nu e exagerat? Inculpatul e totuși atât de tânăr… Alții, dimpotrivă aplaudau și spuneau că a primit exact ce merita! Și cum adunarea era de necontrolat, gata să se aprindă într-o încăierare, însuși arhiepiscopul, în ciuda bătrâneților și importanței sale, se ridică, făcu liniște și se pronunță:

- Cu siguranță pedeapsa capitală: începând de astăzi un an de zile acest șoricel nu are voie să mai guste niciun gram de brânză, fie ea dulce, sărată, afumată, cu mucegai și mai ales de aceea pe care o preferă! Părinții sunt obligați să pună în practică pedeapsa fără întârziere. Orice nesupunere va fi tratată corespunzător.

Aprodul anunță că instanța se retrage și cei trei judecători coborâră mai puțin solemn decât urcară. Mai ales pe ultimii metri șoricești când arhiepiscopul, călcând pe veșmintele-i aurite, a alunecat și a căzut pe spinarea judecătorului din dreapta, trăgându-l în acea grămadă și pe colegul din stânga.

*

        Rit, Rita și Rot au ajuns în cele din urmă acasă. La ușa locuinței îi așteptau aprozii tribunalului care aveau datoria să găsească și să confiște orice bucățică de brânză. Casa a fost cotrobăită și întoarsă pe dos. Câteva din bibelourile Ritei s-au spart.

După ce plecară slujbașii dreptății, Rita își îmbrățișă strâns – strâns băiatul spunându-i:

- Nu-i nimic, nu-i nimic.

Rot privea această scenă și simțea cum indignarea îi fierbea în vene. Pentru prima dată după anii copilăriei, când și el asemenea strămoșilor lui  visase să ajungă la pâinea sfințită, simțea în sine un soi de îndrăzneală teribilă:

- Chiar așa, nu-i nimic! spuse el parcă amuzat.

Rit și Rita se uitară la el nedumeriți și poate speriați.

- Ce-i cu tine?

- Spuneți-mi, iubiților, ce este mai înfricoșător pentru un șoricel: tribunalul sau urcarea în clopotniță?

- Tribunalul, răspunse Rita.

Rot se uita la Rit așteptând și răspunsul lui.

- Desigur, tribunalul!

- Atunci înseamnă că am scăpat de ce era mai de temut.

- Nu înțeleg, tată.

- Rita, există vreo lege care să interzică urcarea în turn?

- N-am auzit despre o asemenea lege, răspunse Rita înțelegând sensul întrebării.

- Vom urca în turn? întrebă Rit.

- Vom urca în turn! răspunse Rot.

*

        Urcarea în turn ar fi fost imposibilă pentru altcineva, pentru că necesita curaj și multă hotărâre, un plan bun și o mulțime de pregătiri. Familia de șoricei le avea însă pe toate: Rit era curajos, Rot gândea planul, iar delicata și hărnicuța Rita se ocupa de pregătiri.

        Rot a început să se informeze. În scrierile sfinte ale Catedralei exista un desen al turnului. Erau cinci niveluri din sala mare a bisericii până sus la clopote. De la parter și până la primul nivel se urca pe o scară de piatră, care se afla după o ușă metalică mai mereu încuiată. Apoi toate celelalte etaje erau unite prin scări de lemn, care după calculele lui Rot – transformând metri umani în metri șoricești - erau foarte înalte.

        În zilele ce au urmat tatăl lui Rit a spionat ușa de acces spre scara de piatră care pornea de la parter. A stat închisă până aproape de prânz, când pe ea a ieșit un om bătrân însoțit de o pisică. Pisica a devenit neliniștită pentru că-l simțea undeva prin apropiere. Omul și animalul s-au despărțit. Mâța a rămas în biserică, adulmecându-l pe Rot, care se ascunsese însă foarte bine. Bătrânul a ieșit din Catedrală. Acesta nu a întârziat mult și la întoarcere avea asupra sa o pungă cu alimente. Se pare că fusese la cumpărături. Din bagajul omului ajungea până la Rot un miros ademenitor de cașcaval. Acest miros era irezistibil pentru un șoricel și ar fi fost fatal pentru eroul nostru dacă nu și-ar fi scos degrabă cureaua legându-se de grilajul cel mai apropiat. Omul a deschis ușa și, după ce pisica a mai mieunat în direcția lui Rot,  au dispărut împreună dincolo. Zilele următoare au confirmat același scenariu, doar că rareori bătrânul era însoțit de aceeași felină. Rot a numărat patru pisici diferite.    

        Situația se complica: ușa încuiată, paznicul, pisicile și mirosul de cașcaval proaspăt. Devenea evident că nu puteau pătrunde pe acea ușă, așa că Rot a urcat în balconul orgii și a analizat cu mare atenție peretele de care era sprijinit marele instrument muzical. Bănuia că în spatele acestui zid trebuia să fie scara turnului.

- Hei, tu! – se auzi strigat și întorcându-se a văzut un șoricel slăbuț, îmbrăcat cu un pulover larg, roșu, a cărui mâneci le sufleca continuu, nu știu dacă din necesitate sau dacă nu era cumva un tic nervos.

Rot a coborât până jos la tastatura orgii de unde îl strigase confratele său, care îl privea suspectându-l de lucruri necurate. Rot nici nu apucă să dea binețe că șoricelul celălalt își suflecă iar mânecile pulovărului până mai sus de coate și-l luă la rost:

- Vrei să-mi furi orga, nu?

- Vai, Doamne, ferește. Nu.

- Așa spuneți toți. Ce căutai prin spate? Dacă nu te-aș fi surprins deja ai fi desfăcut-o.

- Stai liniștit, nu ți-aș fura orga niciodată.

- Și de ce, mă rog? Nu-ți place?!

- A, ba da, ai o orgă frumoasă, dar, știi, eu sunt un șoarece afon.

Celălalt își lăsă mânecile în jos și se vedea acum că erau cam lunguțe și îl privea pe Rot cu compasiune:

- Nu se poate, sărăcuțul de tine. Ia, zii după mine: laaaaa!

Rot răspunse:

- Lăăăăă!

- Vai, te rog taci. Mă tem că ești irecuperabil. Ce-aș putea să fac pentru un nefericit ca tine? Vino cu mine! – și intrară în mecanismul orgii, care era adăpostit în câteva încăperi de înălțimea unui om. Șoricelul cu pulover se întoarse brusc și spuse:

- Eu sunt Zaz, pe tine cum te cheamă?

- Rot.

- Rot flăcăule, am pentru tine o scumpă bucățică de cașcaval. E proaspătă, am luat-o drept chirie omului din turn. Zaz nu fură! – îl atenționă pe Rot cu degetul arătător ridicat.

- Dar cum ai reușit?

- Simplu. Tu nu ai simț muzical, eu nu am simțul mirosului.

- Și pisicile? - se îngrozi Rot.

Zaz se întoarse nedumerit:

- De când sunt pisicile o amenințare pentru noi?

- De când ne mănâncă? – răspunse ironic Rot.

Zaz râdea și se ținea de burtică. Rot considera că noul lui prieten are cu siguranță o fire ciudățică.

- Păi sigur că vă papă – zise într-un final Zaz, după ce-și reveni – dacă voi închideți ochișorii când vă-nhață. Ați încercat vreodată să le trageți de mustăți?

- Măi șoricelule, tu faci glumițe cu mine? – se supără Rot. Sunt sigur că povestea cu cașcavalul e o mare minciună!

Zaz își suflecă pe dată o mânecă, dar se răzgândi și o lăsă iute în jos:

- Zaz nu minte! îl atenționă din nou pe Rot cu același deget.

 Ajunseră acasă la Zaz. Acesta își pofti musafirul în bucătărie. Pe masă erau într-adevăr două bucăți de cașcaval. Zaz, ușor jenat, simți nevoia unei explicații:

- Mâine e duminică și, cum nu muncesc, l-am taxat pentru două zile.

- Deci e adevărat cu mâțele?

- Sigur. Mustățile lor sunt atât de sensibile, încât, dacă  tragi de ele scurt și puternic, le ustură îngrozitor. Am avut câteva discuții de acest gen, care acum nu mai sunt necesare.

După această dovadă care-i alintă papilele gustative, Zaz îi inspira totală încredere lui Rot. Așa că îi povesti despre planul lor de a urca în turn. Spre marea lui surprindere află că Zaz fusese de multe ori în turn și că, da, se întâlnise și cu șoriceii zburători, dar îl atenționă pe Rot că vor găsi acolo sus răspunsuri la care nu se așteaptă și care le vor schimba viața. Zaz nu a vrut să-i mai destăinuie nimic, pentru că, zicea el, oricum nu ar fi fost înțeles și crezut, dar i-a spus cam ce le era necesar pentru a ajunge în turn.

*

        Era într-o luni, își amintea Rit. El împreună cu tatăl său și-au luat rămas bun de la Rita, neputându-și învinge sentimentul că această despărțire nu era una oarecare.

Luni e ziua liberă a șoriceilor și străzile din Catedrală, la acea oră a dimineții, erau aproape pustii. Câțiva trecători ocazionali i-au surprins îndepărtându-se de casă echipați cu rucsace și frânghii.

        Zaz i-a întâmpinat pe claviatura orgii și i-a condus prin camerele mecanismului până în dreptul unei uși, care in colțul din stânga – jos, în partea de sub clanța oamenilor, avea o gaură suficient de largă încât să se strecoare până și Rot.

- Asta nu-i de la facerea lumii – a început Zaz cu mândrie – pe asta am făcut-o eu însumi.

- Uau, o trecere nepermisă! exclamă Rit cu maximă admirație.

- O încălcare a poruncii nepenetrării sfintelor uși, completă uluit Rot.

- Exact! chicoti Zaz. Și cu toate că dinții mei au făcut o ditamai gaura, Catedrala nu s-a dărâmat.

- Uimitor! exclamară cu sinceritate Rit și Rot.

- Aha, confirmă Zaz observația lor. Am început pentru că nu găseam nimic de ronțăit, apoi, din ce în ce mai mult, m-a ros curiozitatea…

- Te-a ros curiozitatea în timp ce rodeai? Tare! îl întrerupse Rit.

- Aproape că-mi pot imagina ușa roasă de șoricel și șoricelul ros și el, interveni și Rot amuzat.

- Sună dureros, chicoti Rit.

- Hei! - își suflecă Zaz mânecile pulovărului și-i amenință pe amândoi cu deja celebrul lui deget arătător – niciodată să nu întrerupeți un șoarece care vorbește! (Rit și Rot au făcut, instinctiv, un pas înapoi.) Unde am rămas? A, deci m-a ros curiozitatea să văd ce-i dincolo și după ce mi-am potolit curiozitatea - Rit a pufnit discret, observat totuși de Zaz - m-am gândit să-i dau și o formă frumoasă.

- Un păcătos rafinat, concluzionă Rot.

- Dragii mei, - Zaz a devenit solemn – vă invit la aventura vieții voastre!

Rot se pregăti să treacă primul. Își aruncă rucsacul prin gaură și înainte de a intra Zaz îi aminti:

- Scurt și tare, Rot băiete!

Apoi Zaz se întoarse spre Rit și-i spuse ușor la ureche, aproape misterios:

- Un șoricel adevărat are o relație specială cu propria-i curiozitate. Să nu uiți.

Rit a zâmbit complice, și-a împins și el rucsacul și a trecut pragul.

        Dincolo era scara de piatră care urca în spirală de la parter la primul etaj. Șoriceii se aflau acum cam la jumătatea ei. Până ca Rot să escaladeze prima treaptă, Rit urcase deja trei. Tatăl își strigă cu autoritate fiul:

- Stai!

Rit s-a oprit și l-a așteptat și pe Rot.

- E nevoie să te leg de mine? Ascultă!

Rit a înțeles din tonul părintelui său cât de îngrijorat și încordat era. Așadar, și-a ciulit atent urechiușele și a auzit acel sunet care nu poate fi confundat cu nimic. Cineva îi aștepta sus. Era întuneric beznă, mirosea înțepător a mâță și sunetul acela torcea amenințarea morții: sunteți mâncați!

Ce să facă? Ar fi putut să se întoarcă, dar dacă nu nimereau ușa? Pisica i-ar fi urmărit și i-ar fi prins. Rot luă o decizia curajoasă de a continua, dar nu oarecum. I-a arătat lui Rit că fiecare treaptă se lungea față de contratreaptă cu suficienți centimetrii umani încât să le ofere un refugiu provizoriu sub ea. Acest adăpost devenea mai sigur la marginea dinspre axul scării, de unde puteau să dispară sub scară. Cum relatarea planului lui Rot a durat câteva clipe bune, torsul s-a oprit. Pisica se întreba și ea ce se petrece, de ce nu-i mai urcă micul dejun. Atunci Rit și Rot s-au grăbit să urce din nou. Spre ușurarea lor sunetul se reauzi din același loc. Rot își imagina că sunt așteptați în vârful treptelor, ceea ce oferea un avantaj prădătorului, dar nu doar lui.

Rot își suflecă mânecile, la fel și Rit. Urcau. Scara se rotea în nenumărate cercuri suitoare. Rot a chițăit. O umbră de lumină sfâșia monotonia de până atunci a beznei. Se putea observa că scara intra într-o scurtă linie dreaptă, iar sus se profila conturul unei pisici imense. Lumina aceea bolnavă părea o vopsea pe blana opacă a felinei. Vitejia lui Zaz îi înfierbânta pe cei doi, care simțeau, gândeau, se mișcau ca niște soldați care asediază o redută.

Torsul s-a oprit iarăși. Pisica a făcut un pas înapoi, gândit că mai convenabil ar fi să lase intrușii să urce toată scară.

- Sub ultima treaptă te oprești, nu mai miști, nici nu mai respiri, Rit! e clar?

- Da, tată! răspunse Rit.

Așa au și făcut. Au rămas cuminți și răbdători sub treaptă. Ei nu mai respirau. Pisica nu mai respira. Așteptau. Clipele se târâiau grele. Timpul nu mai curgea ca apa, ci se transformase parcă într-un ulei gros. Prezentul acelor secunde era amenințat să fie prins din urmă de trecut. Mâța, pe care o chema Jupiter, fiind un ditamai motanul, abia-și mai ținea suflarea. Nu mai rezista. Oare ce făceau prăpădiții ăia de șoricei fricoși? se gândea. Jupiter torcea din nou, ei nu respirau și nu se mișcau. Ce să fie cu ei? Murea de curiozitate. Ei nu se clinteau. Or mai fi acolo? Ce minune mai e și asta? Dar așa ceva nici c-am mai pomenit! Nu mai rezist, trebuie, dar trebuie să mă uit. Mă uit!

Felina s-a apropiat prevăzătoare și a privit ultima treaptă. Nimic! Unde-or fi? A pășit în margine și și-a aplecat capul să privească sub treaptă. Botul lui era înzestrat cu câte șapte perechi de fire lungi și atente, iar sprâncenele, cu câte cinci perechi de antene. Dar atunci când și-a coborât capul, tot tezaurul acesta de mustăți și sprâncene veniră la îndemâna lui Rit și a lui Rot, care fiecare au prins câte un fir și au tras scurt și puternic, după cum învățaseră. În acea smucitură își puseseră speranțele că vor supraviețui acelei zile, că nu vor fi mâncați. S-a auzit un miorlăit sfâșietor: motanul se tăvălea de usturime și reproșa printre lacrimi:

- Dar de ce atât de tare?! Nu se putea totuși mai încet? Aș fi înțeles. Chiar așa?! Dar ce suntem animale ca să nu pricepem și de-o vorbă cumsecade?

Rit a sărit curajos din ascunzătoare, cu mânecile de la hăinuță suflecate, amenințând în maniera lui Zaz:

-  Mai vrei?

Rot nu s-a lăsat nici el mai prejos, ba a făcut un pas și mai în față:

-  Așadar, mai vrei?  

La auzul acestor cuvinte, Jupiter s-a întrebat ce se petrece cu lumea asta.

- Dar chiar așa! Mi-ați lungit botul până la urechi, mă ustură până în vârful cozii și voi mă întrebați dacă mai vreau?!

Lui Rit i s-a făcut cumva milă de el și încercă să-l împace:

- Credeam că vrei să ne mănânci.

- Păi, da, pentru că sunt pisică. Asta fac pisicile. Cu ce sunt vinovat?

- Nu ești vinovat cu nimic, interveni Rot, doar că noi nu vrem să fim mâncați. Clar?

- Și dacă va fi nevoie vom smulge mustățile tuturor mâțelor, adăugă Rit.

- Ai spus ceva îngrozitor, viteazule – răspunse pisica. Dar în ciuda unui trecut încordat, cred că am putea măcar încerca să fim civilizați.

- De acord, răspunse Rot gândind la celelalte trei pisici pe care le văzuse.

- Cu ce vă ocupați? Cu ce treburi pe la noi?

- Ne ocupăm cu aventura! răspunse Rit eroic pentru că îi plăcu acel viteazule.

Jupiter era puțin confuz.

- Urcăm în turn, clarifică Rot.

- Aha! Atunci haideți după mine, ospitalitatea lui Jupiter e legendară.

        Motanul porni primul urmat de cei doi șoricei. Drumul se lumina, vedeau deja ferestrele înalte și înguste ale unei încăperi pătrate și largi. Pe peretele din dreapta era construită o scară din lemn, fără balustradă, înaltă, amețitor de înaltă, care urca la următorul nivel al turnului.  Era mobilă puțină: în mijlocul sălii o masă pe care mai erau resturile unui mic dejun grăbit, un scaun și un pat undeva pe sub scara aceea. În rest, cărți, o pădure de coloane formate din teancurile nesfârșite de volume care se sprijineau la capetele de sus unele de altele, formând arce periculoase:

- Să nu cumva să tropăiți! îi avertiză Jupiter.

Șoriceii pășeau atenți, dar nicidecum cu grația pisicii care avea la lăbuțe niște admirabile pernuțe.

Pe patul de sub scară moțăiau două pisici tinere.

- Cleo și Ate, sunt fiicele mele - le introduse Jupiter.

- Rit și Rot - se recomandară șoriceii.

Imediat ce văzură șoriceii, în special pe Rot, pisicile începură să se lingă pe boticuri:

- Prietenii lui Zaz, se grăbi Jupiter să precizeze. Pisicile înghițiră în sec, iar Rit își coborî mânicile.

Urmă un moment de tăcere, un fel de așa deci. Și pentru că nu găsea nimeni un subiect de discuție Jupiter, pe care îl mai usturau puțin mustățile, continuă:

- Omul nostru, e plecat la cumpărături. Ar fi bine să urcați acum – le arătă scara. Știți, lui nu-i prea plac șoriceii.

- Poate din cauza cărților, spuse atentă Cleo.

- Poate pentru că un anumit șoricel se servește din cașcavalul lui când are chef, uneori chiar sub nasul lui - o corectă Ate.

- Cu siguranță din ambele motive - opri motanul discuția aici și, întorcându-se la oaspeții săi, continuă: la nivelul doi este etajul vrăbiilor, care sunt conduse de Grișa, o vrabie cu sufletul negru. Sfatul meu este să așteptați noaptea, altfel riscați să fiți capturați. Lui Grișa îi place să prindă animăluțe și să le bage în borcane cu capace găurite. Pe Zaz abia l-am scos din ghearele lui, căci deși îl biruise pe Grișa în luptă dreaptă, celelalte vrăbii au năvălit cu sutele asupra lui și l-au covârșit. Să nu cumva să-i spuneți lui Zaz că v-am povestit eu.

- Ce e la nivelul trei? întrebă Rot.

- La nivelul trei sunt rândunici. Ele sunt în general prietenoase, e drept că nu cu pisicile, dar nimeni nu-i perfect.

- Și la nivelul patru?

- La nivelul patru veți fi doar voi. Dacă veți reuși să treceți de el înseamnă că sunteți vrednici să cunoașteți marile adevăruri – Jupiter nu-și putu reține un căscat mare cât el.

Rot o surprinsese de câteva ori în timpul discuției pe Ate privindu-l insistent. Era evident că trebuia să pornească cât mai iute la drum pentru că se apropia ora prânzului. Așa că mulțumiră, își luară rămas bun și încă uimiți că mai erau vii, porniră să escaladeze imensa schelă de lemn, care de la o anumită înălțime renunța la stâlpii verticali și se sprijinea pe groase grinzi orizontale fixate de la începutul lumii în pereții de stâncă ai Catedralei.

*

        Cei doi șoricei urcau deja de câteva ceasuri: depășiseră coloanele de cărți și ferestrele înalte. Au fost martori la revenirea omului. Apoi i-au văzut pe Zaz și pe Jupiter jucând o piesă ciudată. Zaz a urcat pe masă, Jupiter l-a prins acolo, după care smucindu-l binișor l-a pus în fața bătrânului.

- Bravo, Jupiter, bravo, ești cea mai harnică pisică, nu degeaba vă cumpără vouă tata kit-cat, îl lăudă omul.

Imediat veniră Ate, Cleo și pisica pe care Rot a văzut-o în prima zi, pe care încă nu știu cum o cheamă, și s-au alintat de picioarele omului lor, care le desfăcu fiecăreia câte o conservă de mâncare pentru pisici. Jupiter l-a cules pe Zaz, l-a pus amical într-o parte, apoi își primi, desigur, porția și cele mai drăgăstoase mângâieri. În timpul acesta Zaz se urcă neobservat pe masă și se servi cu un bob de strugure.

Rit și Rot au urcat o zi întreagă. Din când în când se mai opreau și se uitau în jos. Acolo nu se mai petrecu nimic spectaculos. Bătrânul a citit, mâțele au dormit.

        Când au ajuns sus, la ultimele trepte se însera. Era zarvă mare de ciripituri, unele mai ascuțite, altele mai groase. Șoriceii își căutară o ascunzătoare bună. Rit a adormit îndată. Pe nesimțite soarele își stingea strălucirea pictând cerul întreg în nuanțe numeroase de roșu, portocaliuri și mov, iar vrăbiile își domoleau încet – încet gălăgia.

Rot se gândea la Rita. Pentru el ea era cea mai frumoasă șoricică din lume. Deși trecuseră ani mulți de când se cunoscuseră pentru el era la fel de tânără și misterioasă ca la început. Îi era dor și milă de ea. Cu siguranță își făcea griji pentru ei. Și când trecea prin emoții mari, Rita își scrâșnea dințișorii ascuțiți. Pleoapele lui Rot s-au închis și a adormit și el.

*

        La mijlocul nopții Rit și Rot au fost treziți de un zgomot mare. O mâță mieună speriată. Jos s-a aprins o lumină, sus s-au auzit zbaterea a sute de aripi mici. Bătrânul demolase din greșeală unul din turnurile sale de cărți.

Cei doi șoricei și-au strâns în grabă lucrurile și, când liniștea s-a reașternut, au pătruns în încăperea de la nivelul al doilea. În mare sala aceasta semăna cu cea de jos. Și scara care ducea la nivelul următor părea la fel de înaltă. Aveau destul timp să o urce? Dacă nu reușeau puteau deveni prizonieri lui Grișa.

Așa că au renunțat la greutatea rucsacilor și luând doar frânghiile s-au grăbit să escaladeze noua provocare. Scara aceasta spre deosebire de ultima pe care o urcaseră era murdară de găinaț și pene. Mirosea urât, era aproape irespirabil. Totuși aventurierii noștri nu aveau de ales. Nu se puteau opri, nu se puteau întoarce. Forțarea din acea noapte a fost teribilă. Tată și fiu s-au ajutat la fiecare treaptă. Rit se sprijinea pe tatăl său, cum făcuse mereu, Rot descoperea că se putea baza pe tânărul Rit.

Pe unele trepte mai moțăiau vrăbii care deși nu vedeau în întuneric erau gata să dea alarma. Cei doi șoricei le-au evitat cu dibăcie.

Când soarele, ocolind pământul, se pregătea să-și trimită primele raze, Rit și Rot intrară în sala de la nivelul următor și se prăbușiră epuizați de efortul supra-șoricesc pe care-l depuseseră.

*

        Au dormit cam până la amiază. Rot s-a trezit cu buzele crăpate de sete și cu o arșiță teribilă în trup. Deschizând ochii a văzut în fața lui două păsări care-i priveau curioase. Instinctiv se așeză în așa fel încât să-l protejeze pe Rit. Dar din fericire păsările acelea erau rândunici cu chipuri bune, în fracuri elegante și penele portocalii sub ciocuri. Rot le-a spus:

- Mă numesc Rot și acesta este fiul meu Rit. Suntem șoricei din Catedrală și vrem să ajungem în turn la rudele noastre zburătoare. Ne este sete, ne este foame, vă rugăm să ne ajutați!

Rândunicile se priviră una pe alta și fără să-i răspundă lui Rot își luară zborul ușoare și frumoase. După un timp scurt erau înapoi. Una se aplecă și din ciocul ei dădu fiecăruia câteva picături de apă, iar cealaltă le lăsa o coajă de pâine.

- Mulțumim, spuse Rot copleșit.

Rândunicile nu au răspuns nici de data aceasta.  Au zburat iarăși și s-au întors cu ciocurile ude. Șoriceii au băut din nou și prinzând cu adevărat puteri s-au ridicat și au repornit la drum.

        Încăperea de la acest nivel era asemănătoare celei pe care au parcurs-o în noaptea ce trecuse, atât doar că era curată. Razele de soare se odihneau cu plăcere pe podeaua ei de lemn. Rândunicile își construiseră o cetate de cuiburi undeva sus, sus de tot unde pereții se întâlneau cu tavanul. Scara către nivelul următor era la fel de înaltă, dar urcușul le-a părut mult mai ușor. Nu-i mai grăbea nimeni.

Atunci când au ajuns pe ultima treaptă a scării, au văzut sute de pui care-i priveau curioși, deschizând spre ei în tăcere ciocuri cu margini albe.

*

        Nivelul al patrulea le-a rezervat o mare surpriză. Nu exista aici o scară. Ceea ce unea acest etaj cu ultimul nivel al turnului erau mai multe funii pentru tras clopotele care atârnau spânzurate prin tavan. Din păcate pentru șoricei niciuna dintre acestea nu ajungeau până la podea. Se uitară în jur. Cei patru pereții aveau fiecare câte o fereastră, care nu semănau cu cele de la nivele de jos. Acestea erau mai mari. Ferestrele erau prevăzute să se deschidă la interior și una chiar era deschisă, iar marginea ei, fără să o atingă, se apropia destul de mult de una din frânghii. Ce era de făcut? Rot nu avea nicio soluție. Rit însă veni cu o idee care deși părea riscantă putea funcționa:

- Ne urcăm pe fereastră deschisă și mergem până la marginea ei cât se poate de aproape de funia clopotului. Mă leg cu un capăt al frânghiei de mijloc, iar celălalt îl legăm de fereastră, uite are un cârlig de oblon care ar putea fi tocmai bun. Apoi mă dau înapoi pentru a-mi lua avânt, alerg, alerg și când ajung la margine mă arunc spre funia clopotului pe care cu siguranță am s-o prind.

Rot analiza planul. Pe de o parte era o nebunie, pe de alta toate întâmplările de până acum au fost nebunii. Pe de o parte putea să meargă, pe de alta cel care risca era Rit.

- O facem, dar încerc eu, spuse Rot.

- Tată, ești prea greu și nici nu ai destulă viteză.

- Ori așa, ori deloc!

Escaladară fereastra, legară frânghia de mijlocul lui Rot și de cârligul oblonului. Rot își luă avânt dar chiar înainte de a se arunca în gol renunță.

- De ce te-ai oprit?

- Pentru că eu nu am cum să sar atât de departe. Eu nu pot, în schimb tu s-ar putea să ai ceva șanse.

Rit se asigură, Rot verifică și el nodurile. Apoi tânărul își luă avânt și sării. Saltul a fost lung, frânghia s-a desfășurat liberă și undeva mai jos Rit  a atins funia clopotului și a prins-o cu putere. Apoi urcă până la înălțimea de la care sărise, își dezlegă frânghia de la brâu și o legă de funia groasă a clopotului. Pe această coardă întinsă traversă și Rot, care avea cu sine cea de-a doua frânghie, astfel încât nu au fost nevoiți să desfacă pe prima.

        Urcară repede și ridicară capetele la al cincilea nivel. Sistemul de clopote era impresionant. Fiecare din cele trei clopote mari erau acționate de câte o funie iar celelalte șase mai mici erau legate două câte două. Nivelul nu era închis total: era o terasă imensă acoperită de o boltă zidită și mărginită de balustrade din fier forjat. Rot îl legă pe Rit cu a doua frânghie, iar marginea cealaltă o  înnodă de funia pe care urcaseră. Apoi numărând 1, 2, 3 … l-a aruncat pe Rit cât a putut de tare încât acesta a aterizat pe podeaua ultimului nivel. Rit a legat coarda de primul punct de sprijin găsit și pe ea a coborât și Rot. Au reușit! Văzându-se în acel spațiu deschis, din instinct, pentru că erau niște ființe mici, și-au găsit un loc ferit unde să se adăpostească și să observe bine ce era în jurul lor.

        Acum se însera din nou. Pe deasupra lor trecu în zbor un șoricel cu aripi. Apoi încă unul. Și în scurt timp amurgul se umplu de zboruri în toate direcțiile. Rit era în culmea fericirii. Și-a părăsit refugiul și, sărind și bătând din palme, a strigat:

- Prieteni, am sosit! Sunt Rit! Am venit la voi!

La un moment dat unul dintre zburători s-a apropiat de Rit menținându-se în zbor și au stat față în față. Avea aripi lungi și subțiri ca mătasea, dar puternice. Rit a trebuit să-și țină pălărioara cu mâinile amândouă. Apoi, întorcându-se, făptura acea minunată a coborât pe balustradă. Rit s-a repezit în acea direcție, dar și-a amintit de Rot. A întors capul și a strigat:

- Hai, tată, vom afla tot ce vrem să știm!

Rot s-a dat un pas înapoi și a zis:

- Nu pot să vin, nu pot să aflu lucruri pe care Rita nu le-ar înțelege.

- Dar, tată, adevărul!

- Mă tem, fiule, că ea este adevărul meu – și Rot și-a îndemnat fiul să se grăbească.

        Rit s-a apropiat cu mari emoții de făptura înaripată. Acum că nu zbura părea că aripile acelea mari și elegante o încurcau teribil.

- Sunt Rit, un șoricel din Catedrală – se recomandă eroul nostru.

- Pe mine mă cheamă Nia și sunt o fată liliac.

 Pe marginea aceea de zi Rit a aflat că liliecii nu sunt șoricei cărora le-au crescut aripi dintr-un motiv sau altul, ci că ei se nasc cu aripi. Nia i-a spus că toți cei trei frățiori mai mici ai ei au aripi și a amuzat-o povestea pe care o cred șoriceii din Catedrală. Pe marginea aceea de balustradă privind lumea, Nia i-a explicat lui Rit cum se numesc și ce sunt clădirile care înconjoară Catedrala. I-a povestit despre străzi și despre mașini, tramvaie și autobuze. I-a arătat zonele cu mulți copaci și i-a spus că se numesc parcuri. De asemenea a numit oraș toate clădirile, străzile, parcurile, bisericile, tot ce se vedea în zare. Rit a întrebat despre fluviul care împărțea orașul în două, iar ea i-a povestit și despre el, despre vapoarele care pluteau pe el, despre partea de lume pe care fluviu o traversa până se varsă în mare.

Rit era uluit. Iată că șoriceilor nu le cresc aripi. Dar aceasta nu însemna nimic acum pe lângă descoperirea lumii, care nu era doar Catedrala. Și nici măcar doar marele oraș în care se afla Catedrala. În acel moment curiozitatea îl îndemna înspre lumea nouă care îl chema.

        În cele din urmă Nia și Rit s-au despărțit. Frumoasa ființă cu aripi de mătase s-a desprins ușor și s-a pierdut fără zgomot în noapte. Orașul și-a aprins luminile. Era magnific. Pe cer scânteiau de asemenea mii și mii de stele.

Rit s-a întors la tatăl său. Știa că, pentru el, Rot era cel mai bun tată din lume. Era sigur că șoricelul acesta era capabil de orice sacrificiu. Spre marea lui uimire își găsi tatăl în compania lui Zaz. Acesta le povesti că oamenii demontau orga pentru a o renova. Și pentru că nu i-au cerut pentru acest serviciu nici un gram de cașcaval le-a permis să o facă. Rit l-a întrebat pe Zaz:

- Știai despre oraș, fluviu, lume?

- Bineînțeles.

- Tată, fii bun și amintește-ne de ce ar roade un șoricel o ușă?

- Pentru că îl roade curiozitatea.

- Ei bine, răspunse Rit, sunt uși care ar trebui acum să se teamă de dințișorii mei!