Acum sunt, acum nu sunt

Fără dedicație

    Cerul la câmpie era o simfonie imprevizibilă de imagini la apogeu, nemărginită, cu o frumusețe halucinantă, disprețuitoare, oribilă. În depărtare ecouri de ființe rătăcite în păduri. Îmbătat de via înflorită, cu miros ascuțit. Respirație în eternitate. Dragostea gata să-mi spargă pieptul. Întind mâna după murele ei, mă grăbesc inconștient spre sfârșit.

      Dulce singurătate! Nu ești în naivitatea părerii de sine, nici pe fundul paharului de whisky și nici sub capacul cu ecou. Ești în epuizarea totală, fără sens. Mă anesteziază gândul că totul a fost o promisiune aiurea. 

- Doar ca să sari mai repede în viață?

- Da.

      Și ea a zis, cu ochii mari deschiși, acum sunt! M-am pierdut în ochii ei în care vedeam căprioare plutind în lanuri crude de porumb, verile ce urmau să vină, viitorii copii devenind bărbați și femei și nebunia în care mă chircesc scâncind ca un câine cu mandibula fracturată.

- Fugi!

       Dar ea a închis ochii brusc și a spus acum nu sunt ... Un idol de carne așteaptă jertfe. Sufletul meu a rămas închis dincolo de porțile pleoapelor ei. Trebuie să-mi păstrez cumpătul. E doar o glumă cochetă, nu?

Mă apropii ușor și-i cioplesc cu buzele obrazul, fruntea, ochii, nasul. O chem inutil la colțul buzelor ei. Nu răspunde. Mă cuibăresc în urechea ei.
Dragostea se dovedește la final. La următoarea luptă se va arde umilința ultimei speranțe. Plânsă, rănită, precum o frunză galbenă care tocmai s-a desprins. Holocaustul naște o flacără albastră, subțire și înaltă. Sus de tot, unde privirea nu ajunge, poți doar să-ți imaginezi o floare străvezie, imaterială, mincinoasă.

- Dragostea?

- Viețile noastre aleargă pe cai de vânt.

- Acum sunt, acum nu sunt ... nu e o joacă.

- De milioane de ori ai plecat.

- Închide ochii.
- Nu!
- Nu te iubesc, eu nu sunt a ta, tu nu ești ...