Mictat sau cât însemni tu pentru alții și nu știi

lui Mictat, cu dragoste

       Scriu repede să nu-i uit cumva numele. Și mai scriu să te întreb: ce crezi că însemni tu în viața altora?

       Azi vreau să-ți povestesc despre Mictat. El e frizer în capitala copilăriei mele. El e primul om din afara cercului familiei și al prietenilor. El a rămas în conștiința mea pentru zâmbetul lui.

Eram sălbatic ca orice copil care rezistă din răsputeri educației. Presimțeam că sufletul meu îmi inundă nu doar strigătele dar și părul. Aș fi preferat să nu fiu tuns. Mă temeam și de această mutilare din șirul multora (șir care conținea inclusiv obligativitatea de a tropăi podeaua groasă și gazoasă de la școală pe muzică populară). Mictat știa însă să zâmbească ca și cum ar fi spus: băiete, nu avem de ales, dar cel puțin eu sunt de partea ta. Mirosea a colonie. Părul lui negru, mustața lui neagră miroseau a colonie. Ochii lui negri miroseau a colonie și răspândeau acel miros în toată frizeria și, pentru puțin timp, în oamenii pe care-i atingea.

Frizeria lui era un loc plin de zarvă. Unii intrau cu un scop, alții doar pentru că nu aveau un scop, alții pentru că pur și simplu pentru că drumul spre Dunăvăț trecea exact prin centrul frizeriei.

Ascult zgomotele perpetue al zarurilor aruncate în cutiile de table încinse. Le puteam desprinde oricând în gălăgia glasurilor masculine care discutau mai ales despre fotbal. Steaua era la fel de prezentă ca și colonia. Steaua era salutul și aerul din frizerie! Steaua – campioana Europei! Numele unui motor al imaginarului care producea adrenalină.

       Eram desprins de tata. Eu și Mictat în vârtejul acela. El lua o scândură tăiată pe măsură și o fixa pe mânerele scaunului de frizerie. Mă lua de subțiori și mă ridica. Pentru el – o nimica toată. Mustăciosul m-ar fi putut scoate afară și, dacă ar fi fost în obiceiul nostru, ar fi putut să mă arunce spre păsări și nori. Dar cum nu se obișnuia în acea vreme, ajungeam pe scaunul său adaptat.

Avea tot felul de unelte: mașina de tuns al cărei sunet smulgea urlete copiilor mici, foarfece neodihnite, care țăcăneau metalic și inevitabil chiar când le încuia în sertare, pieptene, brici și altele care mă așteptau să cresc, un pămătuf aspru cu care mă mătura peste ochi la final. Părul mi se împrăștia în jur. Mictat îmi manevra decis capul și se amesteca în discuția celorlalți. Părul mi se împrăștia. Mictat râdea cu râsul unui mecena tânăr. Părul mi se împrăștia. Și el îmi spunea: băiete, mai avem puțin. Și apoi arunca celorlalți o glumă sau o ironie. Operația decurgea relaxat în întregime până la marele final. Atunci îmi poruncea să închid ochii. De ce? Poate că puteam să-mi pierd vederea, poate ca să nu văd mișcarea aceea de maestru ezoteric. Nu o arăta la nimeni. Poate că toți cei din frizerie închideau ochii. Poate că de aceea Steaua! Auzeam foarfeca aceea exersându-se rece, cu sunete scurte, tăind clipele care cădeau fire-fire alături de părul meu. O simțeam pentru o fracțiune de secundă pe frunte și hârși! bretonul se desprindea fără memorie. Tăietura era dreaptă, dar sunt sigur că era irepetabilă indiferent de rezultat.

Gata! Poți deschide ochii. Și toți deschideau ochii …

       Mictat înseamnă atât de mult pentru mine: copilărie, Murighiol, zâmbet, binevoitorul celălalt! Și-a imaginat oare vreodată că unul din clienții lui mărunți va scrie despre el? Nu cred. Așa cum nu cred că mai păstrează părul meu. Voi fi oare și eu un Mictat pentru cineva?

     Mulțumesc, Prietene, pentru clipele faine! Și, ți-o spun complice, sunt sigur că m-ai fi putut arunca până la nori.