Mică poveste de Crăciun

     Micul păstor se ghemuise într-un cojoc vechi și dormise. Trezitul devreme, toată alergătura de peste zi, supărările provocate de ciobani, care aveau porniri răutăcioase, îl obosiseră atât de tare încât alunecase într-un somn întunecat, fără vise.

     Stâna se trezea, baciul dădea porunci doar strigându-și oamenii pe nume, oile erau mânate spre strungă, ciobanii se grăbeau cu vasele pentru muls.

Micul păstor tresări speriat, dintr-o mișcare îndepărtă învelitoarea și sări în picioare. Era încă neînțărcat de somn, luceafărul de dimineață îi picura în ochi lacrimile sale de gheață, îi era frig, știa că-l vor bate pentru că întârziase. Își căuta toiagul, pe care – ca un făcut – nu-l găsea.

     Atunci a auzit plânsul de copil. Aici? Probabil i se păruse. Se învârti căutând sunetul care se amesteca cu zgomotele animalelor din obor. Ciobanii le îndemnau cu blândețe fluierând scurt și repetat. Probabil încă dorm – își zise. Așa ceva nu era cu putință, de obicei oile erau bătute până ce oamenii asudau și se umpleau de spume. De ce ar fi avut ciobanii atâta răbdare? Până la urmă și ei erau mânați la rândul lor de baci, baciul de stăpâni, stăpânii de alții … Așa înțelesese micul păstor că e rostul lumii. 

Și dacă tot i se părea că visează, lăsă grija toiagului și ascultă din nou, atent, cu nervii întinși. Plânsul venea din vecinătate, din grajdul săpat în stâncă al unui stăpân din Betleem. O dorință care creștea îl îndemna să meargă într-acolo. După luni de zile în slujba aceasta blestemată, disprețuită ca a vameșilor, dar murdară și brutală, ceva nou se întâmplase. Trebuia să vadă acel prunc! Însă ca să ajungă acolo urma să treacă pe lângă strungă, adică prin fața baciului. Negreșit va fi lovit pentru că se trezise târziu, pentru că n-avea toiag, pentru că umbla fără rost și cine mai știe pentru câte! Dar era într-un vis, nu avea de ce să se teamă: îndemnurile ritmice ale ciobanilor îi repetau aceasta. Își ridică gulerul, își băgă mâinile până la coate în buzunare și porni.

Începuse a se lumina. Când a ajuns în dreptul baciului acesta îl întrebă din gesturi unde te duci? sau, poate, care-i treaba? El făcu un semn din bărbie arătând în sensul grajdului betleemitului. Baciul a făcut un pas înapoi și, uimitor, i-a răspuns:

-          Du-te.

     La grajd era forfotă, părea o ceată de oșteni care ridicau tabăra. A alergat până la gardul de piatră care despărțea locurile și s-a ascuns. Într-adevăr, niște oșteni îmbrăcați în haine strălucitoare se pregăteau de plecare. Erau tineri toți, fiecare știa precis ce avea de făcut. Dintr-o dată s-a trezit deasupra lui cu unul dintre ei. Stătea cu picioarele pe gard sau zbura? Acela îi împinse cu degetul umărul și simți parcă cum o suliță l-a străpuns. Micul păstor se prăbuși. Oșteanul îl ridică cu uimitoare ușurință și-l depuse în mijlocul taberei, la picioarele celorlalți. Nici nu îndrăznea să ridice capul, umărul îl ustura, se temea pentru viața sa.

-          Nu te teme. Nu-ți vom face niciun rău. Cine ești?

-          Sunt Matei, micul păstor, nu făceam nimic rău, am venit doar din curiozitate, să văd pruncul.

-          Ai întârziat Matei, ceilalți au sosit la miezul nopții, când i-am chemat.

-          Iertați-mă, voi pleca îndată, îi imploră păstorul.

-          Nu poți pleca așa, trebuie să-l vezi și să-l cunoști, căci vi s-a născut Mântuitor, Hristosul din neamul lui David.

-          Într-un grajd?! Cum aș putea să cred?

-          Va veni și vremea aceea.

Matei își ridică privirea și văzu că avea cale liberă. S-a ridicat și a pornit spre grajd printre tinerii aceia cu priviri de foc, atât de înalți că păreau să nu-și țină tălpile pe pământ.  Acolo a găsit pruncul înfășat și culcat în iesle. Ochii lui nu se puteau opri din a privi acel prunc. Acesta să fie? De ce s-a născut într-o familie săracă? De ce să pătimească Domnul ca un copil sărac? De ce a ales Iehova așa? Și micului păstor i s-a făcut milă, s-a așezat în genunchi și a plâns.

-          Ce-i cu tine? l-au întrebat părinții pruncului.

Dar el nu a reușit să mai răspundă. Și-a șters lacrimile cu mânecile groase ale hainei și a ieșit din grajd. Oștenii nu mai erau și nu lăsaseră nicio urmă, doar cerul părea brăzdat de plug. Și-a descoperit umărul și a văzut arsura. Nu fusese vis?

     Câteva rândunele trecură iute pe lângă el spre înălțime. Departe, turmele urcau coastele muntelui. A alergat, a trecut de zid, a ajuns în bătătura stânei, s-a împiedicat de toiag și s-a întors să-l ridice. Grajdul betleemitului era cufundat în cea mai adâncă pace. Micul păstor își aminti:

-          Va veni și vremea aceea, Doamne. Te aștept să vii!

Caută-mă-n drum

       Demnitatea începe cu siguranţă de la pantofi. Muncesc la un roman de câţiva ani. Din când în când urmăresc pe stradă cu privirea o femeie elegantă, feminină, frumoasă şi înghit în sec. Tot pe stradă întâlnesc alţi oameni care şi ei de câţiva ani lucrează la câte un roman. Nu mai reuşesc să trec de la realitate la ficţiune şi cel mai mult mă chinuie Ilie, pentru că în realitate e mai consistent. Am să împrumut un aparat de fotografiat să-i fac dracu’ o poză  bine încadrată şi să termin subiectul. Pentru mine orice femeie e o ficţiune spontană sau premeditată. Depinde. Mi-am cumpărat acum un an o pereche de pantofi rezistenţi, încă nu au cedat. Au fost prezentabili câteva zile. Păreau încălțămintea unui om important, un agent comercial sau un conferenţiar ceva. După ce se murdăresc trebuie şterşi cu o cârpă moale pentru a îndepărta praful, apoi se aplică un strat subţire de cremă de bună calitate, urmând să fie lustruiţi. Vânzătoarea și-a făcut datoria, dar eu nu am răbdare. Să fim serioşi ce femeie, reală vreau să zic, s-ar uita la mine? Majoritatea îmi știu istoria, e un oraș mic. Oricum aș avea grijă să nu fiu o ficțiune pentru niciuna. Am ce să dăruiesc unei femei? Poate dacă aş fi fost scriitor…  dar nu sunt. Poate sunt pictor sau sculptor şi nu mi-am dat seama. Pantofii mei au primit straturi – straturi de pulberi şi creme, de creme şi pulberi fosilizate. Şi-au schimbat şi forma. Depunerile au crăpat şi aşteaptă înfometate altă cremă şi, bineînţeles, alt praf.

       Ajuns aici i-am zis vărului meu hai, Dorule, ca e târziu și ne-am cam îmbătat, hai acasă. Dar el nu că unchiu’ a mai scos o cană cu vin și s-o bem și pe asta. În cele din urmă plecarăm. Era noapte, nisipul străzii mirosea a urină de cal, iar aerul, ușor a borhot de corcodușe. Și, când ne apropiam de fântâna unde se arăta dracu ca un om fără cap, mă trezii din gânduri, căci gândeam la văru-miu care era un flăcău frumos și că mai bine i-ar fi stat acum lângă o femeie. Cu un ochi la fântână îi zic stai tu, Dorule, la dreapta. Ce-ai, bă, ți-e frică? și râde. Dar eu știu că și lui i-a fost teamă până încă de curând și spuse o poveste despre unul care ar fi luat pe înserat o femeie la ocazie care avea copite de capră. Și aia a început să profetizeze sfârșitul lumii. Păi bine, părea de necrezut, atât doar că se petrecea la ceas de seară. Îmi și închipuiam cum soarele își trăgea peste el giulgiu de lumină și mașina urca și cobora dealuri spre noapte și femeia aia îi șoptea omului la ureche vești oribile despre sfârșit, așa la nesfârșit. Și cum omul avea limitele lui, despre ce să-i spună? Tot despre ce știa el, despre ce iubea el și nu dorea să piardă. Și apoi i-a cerut să-i vândă sufletul că-l scapă? Cine cui, bică? Păi, femeia cu copite omului care-o luase cu mașina ... Adică, ce, bă, tu crezuși prostiile mele?! Hai, bă, Dorule, că ești prost! Doru râdea împleticindu-se.

Trecurăm de fântână și ajunserăm în dreptul porții lui Ilie. Printre ulucile gardului se vedeau luminile televizorului. Mamaie nu are televizor, nu are nici măcar curent electric. Ce facem, bică, toată noaptea? mă întreabă, doar nu ne-om culca de-acu’. Hai la Ilie să ne uităm la televizor. Mă Dorule, stai puțin că mi-e rușine, cum să deranjăm omu’ la ora asta? că nu se poate, că nu e frumos dar mă rodea curiozitatea. Îl văzusem trecând cu droaga abia atingându-și măgarul, l-am văzut tolănit pe cărare cu picioarele lui neînchipuit de lungi, ca niște picioroange răsucite, blocând trecerea încât era necesar să sar peste el. Ce mă făcea așa de curios era țapul lui. Și vărul meu zice Ilie e prieten cu mine, hai! Poate așa o fi fost, dar omul nu era pregătit de vizite și poarta era legată, drept pentru care în starea în care ne aflam am fost nevoiți să sărim gardul. Era întuneric și nu prea reușeam așa că în timp ce înjuram de morți și ne lătrau câinii, Ilie a aprins lumina în casă și am știut că și mamaie pipăia pervazul ferestrei bâjbâind după chibrit să-și aprindă lampa de gaz. În cele din urmă am sărit gardul și am dat buzna amândoi odată în casa lui Ilie. Mirosea a țap, a ciorbă și a bătrân bolnav și uitat. Țapul lui Ilie avea cinci ani și-și răspândise sămânța fertilă în toate caprele pe o rază de cincizeci de kilometri.  Avea coarne mari și groase și se proptise gata de atac. Noi ne blocaserăm. Ilie îi vorbea animalului ca unui om încercând să-l liniștească : ce te speriași, bă țapule, e nepoții Stavrei și-l mângâia pe obraji și pe sub barbă. Și încet – încet s-a liniștit și ne-a întors spatele și i-am văzut bărbăția ca un uger plin în timp ce mânca cereale dintr-o ladă de zestre pe care Ilie tocmai o deschisese.

Nu te culcași, bre Ilie, începu vără-miu. Nu, bică – răspunse Ilie cu gura pocită. Ce dracu’ ții țapul în casă? E urât să doarmă singur, dacă mă-nțelegi… Te înțelege dracu’ bă Ilie, ia dă și mie pălăria ta să văd cum îmi șade cu ea. Ilie primise moștenire pălăria asta căreia i se pierduse culoarea  de la bunică-su și bunică-su Ilie știe de unde. Dă încoace, bre. Doru și-o puse pe cap și se mândrea spunând la om frumos șade bine cu orice, când țapul se întoarse și mă privi din nou cu dușmănie.  Nici n-am mai apucat să-l iau pe Doru, care se turmentase admirându-se chiar și în situația respectivă. Am ajuns la poartă și abia am avut timp să mă cațăr pe ea, căci imediat se auzi și izbitura. Atât de puternică încât am resimțit-o ca pe-o lovitură de bocanc în stomac. Eram căzut deja în drum când țapul a lovit a doua oară.  

Iubește și fugi

        Mă uitam la el cu insistență așteptând să-și facă curaj pentru a mă privi, dar el se adâncea în rușine cu cea mai înjositoare lașitate, tremurând, înghițindu-și umilința împreună cu saliva abundentă, agonizând fără aer. Am simțit totuși că refuza fără remușcări, experimentând o stare extatică a orgoliului său pervers și gândul acesta m-a răscolit. Șoferul cel nou se încăpățâna să ocolească gropile din asfalt, demers periculos pentru că erau multe, pline cu apă și strada se aglomerase, din pricina oborului, cu căruțe, bicicliști și autoutilitare. Autobuzul vira și frâna violent în timp ce șoferul printre înjurături se plângea că el are un orar de respectat. La a doua cursă deja știa că pe acest traseu e greu să eviți ceva și că ești obligat să accepți uzura timpurie.

Astfel l-am văzut pe Teodor în ipostaze cel puțin ridicole pentru că stătea în picioare lângă scară, abia ținându-se de bară în ciuda deselor schimbări de direcție, împiedicând coborârea și urcarea celorlalți pasageri, suferind îmbrânceli și apostrofări până când un grup de tineri l-au coborât forțat odată cu ei. Și poate mi-ar fi fost milă de el, mă știi că sunt femeie cu suflet bun, dacă nu mi-ar fi trezit atâtea amintiri amare, așadar recunosc că pe moment nu mi-am putut reprima satisfacția că tocmai el căpătase un destin atât de șters încât era suficient să-mi întorc privirea ca să nu mai existe. Ar fi fost simplu dacă purtarea lui nu era atât de ciudată.

          Nu l-am mai văzut de douăzeci de ani. Atunci am vrut să-i vorbesc, să-l cert, să-i spun nu ți-e rușine? Aș fi vrut să-i strig te urăsc! Să plâng lovindu-i pieptul cu pumni cât aș fi putut de tare… cum poți să fii atât de crud?! Se însurase cu tine deși știa că eu îl iubeam și-l așteptam. L-am rugat să se întoarcă la mine. Și știi ce a făcut înainte? Mi-a trimis o scrisoare în care-și cerea scuze ca nu mă putea respecta și că, drept urmare, nu putem avea un viitor împreună. Am fost disperată pentru că nu am știut cum să reacționez în fața unei asemenea demonstrații de prostie și lipsă de omenie. Ce-i făcusem de mă coborâse la stadiul de obiect inutil? Și mă întrebam ce aș putea să fac pentru a-mi da atenția minimă, ce aș putea să fac pentru a-l determina să-și retragă cuvintele? Am vrut să-l pot lovi, să-i spun adevărul despre sine, să-i demonstrez că el e cel ce nu contează, că nu mă mai interesa. L-am strigat atunci și l-am urmărit, dar el a fugit. L-am urmărit în timp ce fugea prin gangurile blocurilor. În cele din urmă s-a urcat în mașina în care-l așteptați tu și copilul vostru.

Am sperat apoi să-l pot întâlni, să-l pot jigni, răni pentru a mă elibera. M-aş fi mulţumit să-l privesc dispreţuitoare, dar el a dispărut din oraş pentru a reveni acum pe neaşteptate, ca un virus, exact în momentul în care noi ne împăcasem cu vieţile noastre.

O sută una de trimis în pustie

     

Doinei

       Am privit plopii de lângă poartă de mii de ori, dar acum parcă îi văd întâia oară. Sunt alții în lumina blândă a acestui octombrie cald. Au încă frunze și codițele lor s-au lungit, au devenit foarte elastice și le permit să se rotească. Coroana întreagă freamătă în milioane de vârtejuri palide. M-am așezat uimit în praful potecii ce șerpuiește pe sub gardurile udupenilor. Unde fuserăți până acum de nu vă văzui cât sunteți de frumoși?! Strada lată și nisipoasă e mărginită în stânga de ultimul șir de case, iar în dreapta de un câmp de tutun. Dincolo curge Teleormanul. Râul e umbrit de pădure, care trimite până la mine ecouri și mirosuri putrede de toamnă. Sunt la mijloc, între pădure și sat, zgomotele lor se amestecă în urechile mele până mă amețesc. La mijlocul lungimii străzii, pe partea stângă, e o fântână cu cumpănă, locul în care diavolul se arată fie ca o femeie cu copite, fie ca un bărbat de trei – patru metri, tuciuriu și cu mâini lungi.

       Peste picioarele mele strâmbe sar copiii care se întorc de la școală. Sar într-un sens, apoi invers. Îmi desfac picioarele și ei găsesc jocul mai amuzant. Renunță la ghiozdane, ochii li se aprind, se îmbrâncesc, râd, cămășile le ies din pantaloni. Apoi se plictisesc și mă uită cu gândul la mâncare. Am privirea aceea pierdută a omului pentru care timpul s-a oprit și din colțul gurii strâmbe mi se scurge un fir de salivă pe pieptul sacoului slinos. Îmi pot permite să întârzii aici până când sufletul mi se umple și mă doare șezutul. Nu sunt atât de bucuros de această libertate, singurul dar al unei vieți învârtite în jurul câtorva amintiri.

       Sufăr de scleroză multiplă. Mă mișc greu, dezordonat, spasmodic și aproape nimeni nu înțelege ce spun când vorbesc. Unii mă consideră idiot, își imaginează că, dacă nu pot merge și vorbi ca oamenii, sunt și incapabil de a gândi. Dar mintea îmi este uneori clară. Mă trezesc cu gura uscată și stomacul chinuit, în frig, amintindu-mi, gândind, iubind. Uneori mă întreb ce ar fi fost dacă nu ar fi fost. Sunt singurele momente de prostie pe care mi le permit.

Mă încordez și reușesc să mă ridic ținându-mă de ulucile gardului. Merg spre casă aruncându-mi picioarele spre interior și mâinile spre exterior. Sunt un bărbat de 62 de ani, înalt și uscat. Sunt murdar, miros a pișat pentru că de cele mai multe ori nu reușesc să mă țin.

       Am amețit, mi-e rău. Mă las ușor din nou jos, chiar lângă poartă. Țapul – dintotdeauna am crescut un țap de prăsilă – lovește poarta și iese liniștit în drum. E puternic, viril, cu coarne groase, mult aduse în spate, alb ca marmura. Își încrețește buza de sus și adulmecă. Se așează în potecă lângă mine și își pune barba pe piciorul meu. Ce-i, bică, cu tine? Țapul mă privește parcă trist. Amar mie! Picurai în urechile lui o sută de povești cu o mie de păcate. Țapul îmi primește mângâierile, rumegă împăcat. Pupa-ți-aș albeața, Țapule! Nu le mai numărai și se făcură o sută … Îmi aduc aminte că ultima fu azi-noapte, cu baba Ilinca de-a ascuns luna și stelele în lada cu grâu. Și când închise capul și se urcă deasupra lumea noastră se sluții și morții nu mai avură nici atâtica gram de lumină dincolo. Noroc sau poate așa a rânduit Sfântul, pupa-i-aș milele, că nepoată-sii Leana îi căzu cu tronc Săndică a lu Ion Jumătate și, cum ridicară amândoi capacul, luna și stelele zburară ca o curcăniță cu puișorii ei și se așezară din nou pe cer.

       Țapul crede că întocmai așa s-au petrecut lucrurile. Mă privește hotărât. Se ridică. Pleci, bică? Țapul pleacă drept prin câmpul de tutun, prin apa scăzută a râului, pe poteca subțire din marginea pădurii. Îmi imaginez umbra lui albă pe verdele târziu al zăvoiului. Iese din nou la lumină în câmpul sărăcit de revărsările Bucovului, care curge meandric și noroios prin balta lui cu păpuriș sărat. Țapul trece pe punți, ajunge pe drumul de căruțe, în spatele lui se ridică ușor praful.

       Au trecut câteva ceasuri. Am ațipit. Mă treziră un stol de vrăbii ascunse în vișinii din curte. Mă întorc să le privesc. Își iau zborul și-mi intră în ochi. Îmi pun mâinile pe față și le alung. Le privesc depărtându-se gălăgioase. Rândunele săgetează cerul înalt. Mult deasupra lor, un vultur planează în cercuri largi. Cu siguranță îl vede pe Țap încărcat cu povești și păcate trecând de adăpătoarea oilor, îndreptându-se spre hotarul nostru cu pustia lumii. Din câți Țapi au trecut dincolo unii s-au întors, alții nu. Până acum nu am avut nicio părere de rău, așa se cuvenea să se întâmple, asta-i rânduiala. Dar pe acest Țap îl aștept să se întoarcă.

       

Ecuația scurtă a iubirii

Virginiei

Mă numesc Ionuț și sunt clasa a șasea. Am terminat tema la mate și lucrez suplimentar.

Enunțul problemei: Împărțiți o portocală la cinci persoane.  

Asta-i simplă, o știu pentru că noi suntem acasă cinci: trei frați, mama și tata.

Răspuns:

Tata decojește portocala și o rupe în patru părți egale. Fiecare dintre noi, mama, eu și frații mei, primește o pătrime.

Mama îi dă toată partea ei lui tata.

Tata oprește o jumătate și-i dă jumătate înapoi.

Eu desprind o feliuță din pătrimea mea și o dau lui tata.

Tata o dă mamei.

Mama nu o vrea la început.

Tata o sărută pe obraz și îi șoptește ceva la ureche.

Mama râde și îi spune că nu e frumos să vorbești la ureche când sunt și alte persoane de față.

Frații mei sunt mici, ei nu împart decât dacă le ceri.

Acum sunt, acum nu sunt

Fără dedicație

    Cerul la câmpie era o simfonie imprevizibilă de imagini la apogeu, nemărginită, cu o frumusețe halucinantă, disprețuitoare, oribilă. În depărtare ecouri de ființe rătăcite în păduri. Îmbătat de via înflorită, cu miros ascuțit. Respirație în eternitate. Dragostea gata să-mi spargă pieptul. Întind mâna după murele ei, mă grăbesc inconștient spre sfârșit.

      Dulce singurătate! Nu ești în naivitatea părerii de sine, nici pe fundul paharului de whisky și nici sub capacul cu ecou. Ești în epuizarea totală, fără sens. Mă anesteziază gândul că totul a fost o promisiune aiurea. 

- Doar ca să sari mai repede în viață?

- Da.

      Și ea a zis, cu ochii mari deschiși, acum sunt! M-am pierdut în ochii ei în care vedeam căprioare plutind în lanuri crude de porumb, verile ce urmau să vină, viitorii copii devenind bărbați și femei și nebunia în care mă chircesc scâncind ca un câine cu mandibula fracturată.

- Fugi!

       Dar ea a închis ochii brusc și a spus acum nu sunt ... Un idol de carne așteaptă jertfe. Sufletul meu a rămas închis dincolo de porțile pleoapelor ei. Trebuie să-mi păstrez cumpătul. E doar o glumă cochetă, nu?

Mă apropii ușor și-i cioplesc cu buzele obrazul, fruntea, ochii, nasul. O chem inutil la colțul buzelor ei. Nu răspunde. Mă cuibăresc în urechea ei.
Dragostea se dovedește la final. La următoarea luptă se va arde umilința ultimei speranțe. Plânsă, rănită, precum o frunză galbenă care tocmai s-a desprins. Holocaustul naște o flacără albastră, subțire și înaltă. Sus de tot, unde privirea nu ajunge, poți doar să-ți imaginezi o floare străvezie, imaterială, mincinoasă.

- Dragostea?

- Viețile noastre aleargă pe cai de vânt.

- Acum sunt, acum nu sunt ... nu e o joacă.

- De milioane de ori ai plecat.

- Închide ochii.
- Nu!
- Nu te iubesc, eu nu sunt a ta, tu nu ești ...

Mictat sau cât însemni tu pentru alții și nu știi

lui Mictat, cu dragoste

       Scriu repede să nu-i uit cumva numele. Și mai scriu să te întreb: ce crezi că însemni tu în viața altora?

       Azi vreau să-ți povestesc despre Mictat. El e frizer în capitala copilăriei mele. El e primul om din afara cercului familiei și al prietenilor. El a rămas în conștiința mea pentru zâmbetul lui.

Eram sălbatic ca orice copil care rezistă din răsputeri educației. Presimțeam că sufletul meu îmi inundă nu doar strigătele dar și părul. Aș fi preferat să nu fiu tuns. Mă temeam și de această mutilare din șirul multora (șir care conținea inclusiv obligativitatea de a tropăi podeaua groasă și gazoasă de la școală pe muzică populară). Mictat știa însă să zâmbească ca și cum ar fi spus: băiete, nu avem de ales, dar cel puțin eu sunt de partea ta. Mirosea a colonie. Părul lui negru, mustața lui neagră miroseau a colonie. Ochii lui negri miroseau a colonie și răspândeau acel miros în toată frizeria și, pentru puțin timp, în oamenii pe care-i atingea.

Frizeria lui era un loc plin de zarvă. Unii intrau cu un scop, alții doar pentru că nu aveau un scop, alții pentru că pur și simplu pentru că drumul spre Dunăvăț trecea exact prin centrul frizeriei.

Ascult zgomotele perpetue al zarurilor aruncate în cutiile de table încinse. Le puteam desprinde oricând în gălăgia glasurilor masculine care discutau mai ales despre fotbal. Steaua era la fel de prezentă ca și colonia. Steaua era salutul și aerul din frizerie! Steaua – campioana Europei! Numele unui motor al imaginarului care producea adrenalină.

       Eram desprins de tata. Eu și Mictat în vârtejul acela. El lua o scândură tăiată pe măsură și o fixa pe mânerele scaunului de frizerie. Mă lua de subțiori și mă ridica. Pentru el – o nimica toată. Mustăciosul m-ar fi putut scoate afară și, dacă ar fi fost în obiceiul nostru, ar fi putut să mă arunce spre păsări și nori. Dar cum nu se obișnuia în acea vreme, ajungeam pe scaunul său adaptat.

Avea tot felul de unelte: mașina de tuns al cărei sunet smulgea urlete copiilor mici, foarfece neodihnite, care țăcăneau metalic și inevitabil chiar când le încuia în sertare, pieptene, brici și altele care mă așteptau să cresc, un pămătuf aspru cu care mă mătura peste ochi la final. Părul mi se împrăștia în jur. Mictat îmi manevra decis capul și se amesteca în discuția celorlalți. Părul mi se împrăștia. Mictat râdea cu râsul unui mecena tânăr. Părul mi se împrăștia. Și el îmi spunea: băiete, mai avem puțin. Și apoi arunca celorlalți o glumă sau o ironie. Operația decurgea relaxat în întregime până la marele final. Atunci îmi poruncea să închid ochii. De ce? Poate că puteam să-mi pierd vederea, poate ca să nu văd mișcarea aceea de maestru ezoteric. Nu o arăta la nimeni. Poate că toți cei din frizerie închideau ochii. Poate că de aceea Steaua! Auzeam foarfeca aceea exersându-se rece, cu sunete scurte, tăind clipele care cădeau fire-fire alături de părul meu. O simțeam pentru o fracțiune de secundă pe frunte și hârși! bretonul se desprindea fără memorie. Tăietura era dreaptă, dar sunt sigur că era irepetabilă indiferent de rezultat.

Gata! Poți deschide ochii. Și toți deschideau ochii …

       Mictat înseamnă atât de mult pentru mine: copilărie, Murighiol, zâmbet, binevoitorul celălalt! Și-a imaginat oare vreodată că unul din clienții lui mărunți va scrie despre el? Nu cred. Așa cum nu cred că mai păstrează părul meu. Voi fi oare și eu un Mictat pentru cineva?

     Mulțumesc, Prietene, pentru clipele faine! Și, ți-o spun complice, sunt sigur că m-ai fi putut arunca până la nori.