Doinei
Am privit plopii de lângă poartă de mii de
ori, dar acum parcă îi văd întâia oară. Sunt alții în lumina blândă a acestui
octombrie cald. Au încă frunze și codițele lor s-au lungit, au devenit foarte
elastice și le permit să se rotească. Coroana întreagă freamătă în milioane de
vârtejuri palide. M-am așezat uimit în praful potecii ce șerpuiește pe sub gardurile
udupenilor. Unde fuserăți până acum de nu vă văzui cât sunteți de
frumoși?! Strada lată și nisipoasă e mărginită în stânga de ultimul șir de
case, iar în dreapta de un câmp de tutun. Dincolo curge Teleormanul. Râul e
umbrit de pădure, care trimite până la mine ecouri și mirosuri putrede de
toamnă. Sunt la mijloc, între pădure și sat, zgomotele lor se amestecă în
urechile mele până mă amețesc. La mijlocul lungimii străzii, pe partea stângă,
e o fântână cu cumpănă, locul în care diavolul se arată fie ca o femeie cu
copite, fie ca un bărbat de trei – patru metri, tuciuriu și cu mâini lungi.
Peste picioarele mele strâmbe sar copiii
care se întorc de la școală. Sar într-un sens, apoi invers. Îmi desfac
picioarele și ei găsesc jocul mai amuzant. Renunță la ghiozdane, ochii li se
aprind, se îmbrâncesc, râd, cămășile le ies din pantaloni. Apoi se plictisesc
și mă uită cu gândul la mâncare. Am privirea aceea pierdută a omului pentru
care timpul s-a oprit și din colțul gurii strâmbe mi se scurge un fir de salivă
pe pieptul sacoului slinos. Îmi pot permite să întârzii aici până când sufletul
mi se umple și mă doare șezutul. Nu sunt atât de bucuros de această libertate,
singurul dar al unei vieți învârtite în jurul câtorva amintiri.
Sufăr de scleroză multiplă. Mă mișc greu, dezordonat, spasmodic și
aproape nimeni nu înțelege ce spun când vorbesc. Unii mă consideră idiot, își
imaginează că, dacă nu pot merge și vorbi ca oamenii, sunt și incapabil de a
gândi. Dar mintea îmi este uneori clară. Mă trezesc cu gura uscată și stomacul
chinuit, în frig, amintindu-mi, gândind, iubind. Uneori mă întreb ce ar fi fost dacă nu ar fi fost. Sunt
singurele momente de prostie pe care mi le permit.
Mă încordez și reușesc să mă ridic ținându-mă
de ulucile gardului. Merg spre casă aruncându-mi picioarele spre interior și
mâinile spre exterior. Sunt un bărbat de 62 de ani, înalt și uscat. Sunt murdar,
miros a pișat pentru că de cele mai multe ori nu reușesc să mă țin.
Am amețit, mi-e rău. Mă las ușor din nou jos, chiar lângă poartă. Țapul –
dintotdeauna am crescut un țap de prăsilă – lovește poarta și iese liniștit în
drum. E puternic, viril, cu coarne groase, mult aduse în spate, alb ca marmura.
Își încrețește buza de sus și adulmecă. Se așează în potecă lângă mine și își
pune barba pe piciorul meu. Ce-i, bică, cu tine? Țapul mă privește parcă trist.
Amar mie! Picurai în urechile lui o sută de povești cu o mie de păcate. Țapul
îmi primește mângâierile, rumegă împăcat. Pupa-ți-aș albeața, Țapule! Nu le mai
numărai și se făcură o sută … Îmi aduc aminte că ultima fu azi-noapte, cu baba
Ilinca de-a ascuns luna și stelele în lada cu grâu. Și când închise capul și se
urcă deasupra lumea noastră se sluții și morții nu mai avură nici atâtica gram
de lumină dincolo. Noroc sau poate așa a rânduit Sfântul, pupa-i-aș milele, că
nepoată-sii Leana îi căzu cu tronc Săndică a lu Ion Jumătate și, cum ridicară
amândoi capacul, luna și stelele zburară ca o curcăniță cu puișorii ei și se
așezară din nou pe cer.
Țapul crede că întocmai așa s-au petrecut lucrurile. Mă privește hotărât.
Se ridică. Pleci, bică? Țapul pleacă drept prin câmpul de tutun, prin apa
scăzută a râului, pe poteca subțire din marginea pădurii. Îmi imaginez umbra
lui albă pe verdele târziu al zăvoiului. Iese din nou la lumină în câmpul
sărăcit de revărsările Bucovului, care curge meandric și noroios prin balta lui
cu păpuriș sărat. Țapul trece pe punți, ajunge pe drumul de căruțe, în spatele
lui se ridică ușor praful.
Au trecut câteva ceasuri. Am ațipit. Mă treziră un stol de vrăbii
ascunse în vișinii din curte. Mă întorc să le privesc. Își iau zborul și-mi
intră în ochi. Îmi pun mâinile pe față și le alung. Le privesc depărtându-se
gălăgioase. Rândunele săgetează cerul înalt. Mult deasupra lor, un vultur
planează în cercuri largi. Cu siguranță îl vede pe Țap încărcat cu povești și
păcate trecând de adăpătoarea oilor, îndreptându-se spre hotarul nostru cu
pustia lumii. Din câți Țapi au trecut dincolo unii s-au întors, alții nu. Până
acum nu am avut nicio părere de rău, așa se cuvenea să se întâmple, asta-i
rânduiala. Dar pe acest Țap îl aștept să se întoarcă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu