Mică poveste de Crăciun

     Micul păstor se ghemuise într-un cojoc vechi și dormise. Trezitul devreme, toată alergătura de peste zi, supărările provocate de ciobani, care aveau porniri răutăcioase, îl obosiseră atât de tare încât alunecase într-un somn întunecat, fără vise.

     Stâna se trezea, baciul dădea porunci doar strigându-și oamenii pe nume, oile erau mânate spre strungă, ciobanii se grăbeau cu vasele pentru muls.

Micul păstor tresări speriat, dintr-o mișcare îndepărtă învelitoarea și sări în picioare. Era încă neînțărcat de somn, luceafărul de dimineață îi picura în ochi lacrimile sale de gheață, îi era frig, știa că-l vor bate pentru că întârziase. Își căuta toiagul, pe care – ca un făcut – nu-l găsea.

     Atunci a auzit plânsul de copil. Aici? Probabil i se păruse. Se învârti căutând sunetul care se amesteca cu zgomotele animalelor din obor. Ciobanii le îndemnau cu blândețe fluierând scurt și repetat. Probabil încă dorm – își zise. Așa ceva nu era cu putință, de obicei oile erau bătute până ce oamenii asudau și se umpleau de spume. De ce ar fi avut ciobanii atâta răbdare? Până la urmă și ei erau mânați la rândul lor de baci, baciul de stăpâni, stăpânii de alții … Așa înțelesese micul păstor că e rostul lumii. 

Și dacă tot i se părea că visează, lăsă grija toiagului și ascultă din nou, atent, cu nervii întinși. Plânsul venea din vecinătate, din grajdul săpat în stâncă al unui stăpân din Betleem. O dorință care creștea îl îndemna să meargă într-acolo. După luni de zile în slujba aceasta blestemată, disprețuită ca a vameșilor, dar murdară și brutală, ceva nou se întâmplase. Trebuia să vadă acel prunc! Însă ca să ajungă acolo urma să treacă pe lângă strungă, adică prin fața baciului. Negreșit va fi lovit pentru că se trezise târziu, pentru că n-avea toiag, pentru că umbla fără rost și cine mai știe pentru câte! Dar era într-un vis, nu avea de ce să se teamă: îndemnurile ritmice ale ciobanilor îi repetau aceasta. Își ridică gulerul, își băgă mâinile până la coate în buzunare și porni.

Începuse a se lumina. Când a ajuns în dreptul baciului acesta îl întrebă din gesturi unde te duci? sau, poate, care-i treaba? El făcu un semn din bărbie arătând în sensul grajdului betleemitului. Baciul a făcut un pas înapoi și, uimitor, i-a răspuns:

-          Du-te.

     La grajd era forfotă, părea o ceată de oșteni care ridicau tabăra. A alergat până la gardul de piatră care despărțea locurile și s-a ascuns. Într-adevăr, niște oșteni îmbrăcați în haine strălucitoare se pregăteau de plecare. Erau tineri toți, fiecare știa precis ce avea de făcut. Dintr-o dată s-a trezit deasupra lui cu unul dintre ei. Stătea cu picioarele pe gard sau zbura? Acela îi împinse cu degetul umărul și simți parcă cum o suliță l-a străpuns. Micul păstor se prăbuși. Oșteanul îl ridică cu uimitoare ușurință și-l depuse în mijlocul taberei, la picioarele celorlalți. Nici nu îndrăznea să ridice capul, umărul îl ustura, se temea pentru viața sa.

-          Nu te teme. Nu-ți vom face niciun rău. Cine ești?

-          Sunt Matei, micul păstor, nu făceam nimic rău, am venit doar din curiozitate, să văd pruncul.

-          Ai întârziat Matei, ceilalți au sosit la miezul nopții, când i-am chemat.

-          Iertați-mă, voi pleca îndată, îi imploră păstorul.

-          Nu poți pleca așa, trebuie să-l vezi și să-l cunoști, căci vi s-a născut Mântuitor, Hristosul din neamul lui David.

-          Într-un grajd?! Cum aș putea să cred?

-          Va veni și vremea aceea.

Matei își ridică privirea și văzu că avea cale liberă. S-a ridicat și a pornit spre grajd printre tinerii aceia cu priviri de foc, atât de înalți că păreau să nu-și țină tălpile pe pământ.  Acolo a găsit pruncul înfășat și culcat în iesle. Ochii lui nu se puteau opri din a privi acel prunc. Acesta să fie? De ce s-a născut într-o familie săracă? De ce să pătimească Domnul ca un copil sărac? De ce a ales Iehova așa? Și micului păstor i s-a făcut milă, s-a așezat în genunchi și a plâns.

-          Ce-i cu tine? l-au întrebat părinții pruncului.

Dar el nu a reușit să mai răspundă. Și-a șters lacrimile cu mânecile groase ale hainei și a ieșit din grajd. Oștenii nu mai erau și nu lăsaseră nicio urmă, doar cerul părea brăzdat de plug. Și-a descoperit umărul și a văzut arsura. Nu fusese vis?

     Câteva rândunele trecură iute pe lângă el spre înălțime. Departe, turmele urcau coastele muntelui. A alergat, a trecut de zid, a ajuns în bătătura stânei, s-a împiedicat de toiag și s-a întors să-l ridice. Grajdul betleemitului era cufundat în cea mai adâncă pace. Micul păstor își aminti:

-          Va veni și vremea aceea, Doamne. Te aștept să vii!