Lui
Nicolae, cu dragoste
A fost odată ca niciodată într-o catedrală mare, spre seară, un preot
care împărțea copiilor pâine sfințită. Bolta bisericii era atât de înaltă încât
nimeni nu s-ar fi mirat dacă luna, în drumul ei prin întuneric, s-ar fi gândit
s-o traverse. Și dacă astfel îmi părea mie, imaginați-vă cum putea impresiona un șoricel!
Pentru că exact în momentul acela, apărând de nicăieri, un șoricel a parcurs
altarul și s-a lipit de pantoful preotului, stând câteva clipe nemișcat, fără
să respire măcar. Apoi, repede – repede, a început să urce pe veșmintele lui largi
și frumoase.
În afară de mine privea această întâmplare
o fetiță de cinci ani. Ea nu mai văzuse un șoricel niciodată în realitate, iar
acesta i se păru chiar drăguț, ca o jucărie vie și foarte nostimă.
Tocmai venise rândul ei să primească
împărtășania. Șoricelul continua să urce, preotul părea să nu-l simtă, atât era
de ușor, dar ea îl urmărea încordată. Cu o mișcare iute a prins animăluțul,
strângându-l ușor și l-a băgat în buzunarul paltonului, pe care l-a închis cu podul
palmei. Apoi a căscat gurița mare, ca o fetiță cuminte, să primească pâinea
sfințită.
Șoricelul avea, desigur, un nume, prietenii îl strigau Rit, așa cum îi
vom spune și noi. El nu era un șoricel ca oricare. O, nu! Era un șoricel isteț
și curajos, cu vestă și cu pălărioară de care agățase o pană mică.
Rit se afla la începutul aventurilor la
care se simțea chemat de multă vreme. Era a cincea generație dintr-o familie de
șoricei cu spirit de aventură. Mai toți înaintașii lui au încercat ceva aproape
imposibil. Și, deși în copilăria sa ascultase istoriile lor nefericite, în care
se povestea cum au eșuat rând pe rând, fie în cele mai glorioase, fie în cele
mai prostuțe feluri, Rit era convins că el va reuși.
Se pare că dintre rudele sale doar tatăl său
își pierduse această vocație, fiind cel mai prudent șoarece din Catedrală.
Atunci când alții îndrăzneau să-i spună lui Rit că tatăl său este un laș, Rit
nu avea puterea să-i contrazică, dar își jura că el nu va fi așa și că va merge
până la capăt, indiferent de sacrificiile pe care trebuia să le facă.
Din păcate chiar de la prima tentativă ajunsese prizonier în buzunarul acestei
fetițe. Buzunarul mirosea a bomboane, era moale și călduros. Rit însă nu-l putea
aprecia foarte mult pentru că era supărat. Puțin ar fi lipsit și minunea
transformării sale s-ar fi petrecut! Cum care transformare?! Orice șoricel
credea că dacă papă pâine sfințită îi cresc aripi și devine liliac. Gata cu
traiul pe sub pământ, gata cu frica de pisici!
După ce a oferit povestitorului răgazul acestor lămuriri, Rit a
redevenit imediat un șoricel practic. Nu era timp pentru mai multe vorbe, căci,
cu siguranță, odată ce ar fi ieșit din catedrală, fetița l-ar fi scos din
buzunar și cine știe ce avea să se petreacă. El porni deci să roadă buzunarul;
nici nu-i trebui mult, mai ales că țesătura se dovedi chiar gustoasă. Așadar,
după câteva clipe de ronțăit, printr-o găurică mică, privea pardoseala de pe
aleea centrală a bisericii. Asta nu-l prea încânta pentru că aici marmura era șlefuită
și alunecoasă precum gheața. Trebuia să-și asume însă riscul, altfel era
pierdut. Rit a sărit deci, dar nici nu atinsese bine podeaua că oamenii din
biserică au început să se agite teribil. Fetița s-a întors speriată
strigându-le celorlalți:
- E al meu, e al meu! Eu l-am găsit!
Mămica ei o ținea strâns de braț. Câteva
femei speriate încercau să fugă, dar au fost împiedicate de alte persoane care
se grăbeau să vadă care era motivul
dezordinii. O doamnă a leșinat în strana dreaptă, iar un bătrânel cuprins de
indignare se străduia să-l captureze pe Rit. În tot acest timp, șoricelul
nostru patina teribil și nu reușea să se deplaseze deloc. Avea o distanță mică
de parcurs până la porțiunea de gresie poroasă de sub șirurile nesfârșite de
bănci, unde ar fi fost salvat, dar din păcate nu putea înainta niciun milimetru!
Ce era de făcut? În primul rând să se asigure că nu va fi strivit sau prins.
Pentru aceasta a fost obligat să urce pe câțiva pantofi, care s-au scuturat deîndată
și el a ajuns din nou pe oglinda aceea de marmură.
Probabil că Rit ar fi sfârșit într-o cușcă
și viața sa ar fi fost istoria acelei evadări, dacă nu ar fi apărut, nu știm de
unde, în mare viteză, un șoricel grăsuț și grizonat. Atât am văzut, cum acesta s-a
aruncat pe burtică pe porțiunea sticloasă și în acea alunecare rapidă l-a prins
strâns pe Rit și împreună și-au continuat deplasarea până după piciorul primei
bănci. Lui Rit îi bătea tare-tare inimioara, dar părea amuzat de toată
întâmplarea:
- Tată, ce surpriză! Erai în trecere?
Pe tatăl lui Rit îl chema Rot. Acesta se
uită la fiul său cu o privire în care amestecă o mulțime de lucruri. Așadar,
după câteva clipe, ridicându-și sprânceana stângă și cu un zâmbet abia sesizabil,
răspunse:
- Cine-și lasă treaba lui pentru a altuia
are puțintică minte.
Rit își scutura vesta în timp ce zâmbea la
auzul răspunsului lui Rot, care avea acest obicei de a glumi în pilde ciudate –
noroc că nu glumea foarte des, fiind mai tot timpul stresat. Aranjându-și pana de la pălărie, Rit întrebă:
- Ei, și?
- Uită-te spre capătul celălalt de bănci.
Acolo e o șoricică care a insistat să văd cum te descurci.
Rit se strâmbă un pic jenat, privi în
direcția aceea și zise:
- Mama? Și ce crezi? Cum mă descurcam?
- Sărmanii oameni erau îngroziți. Trebuia
să fac ceva să-i salvez de tine.
- I-ai auzit cum țipau?! Doamne, cum se
mai agitau …
- I-a auzit toată Catedrala, băiete –
spuse cam serios Rot.
- Ce-ți mai place să exagerezi! A fost
acolo o mică neînțelegere.
- Neînțelegere? Mică?! Tu nu știi că
cine-și stăpânește pofta este mare căpitan?
- Asta cu căpitanul o spui când e groasă.
- Rit băiete, mă tem că de data asta e groasă…
- Cât de groasă?
- Mă tem că vei fi judecat.
*
Catedrala era cufundată încă în noapte. O liniște grea, ca o povară
astupase până și trosnetele firești ale lemnăriei foarte vechi. O candelă lumina
chipul lui Iisus răstignit și gândeai că era firesc ca privirea lui să urmărească
tot ce se petrecea în lume la acea oră. Pereții interiori ai catedralei erau luminați pentru scurte momente de
luminile care pătrundeau de afară și se plimbau indiferente pe coloane și pe grilajul
forjat al primul balcon.
Rita, mama lui Rit, era o doamnă foarte grijulie. După întâmplarea
petrecută în ajun, încă nu reușise să-și potolească emoția. Soțul ei știa, căci
ea avea obiceiul să-și scrâșnească dințișorii în somn atunci când o preocupa
ceva în mod deosebit. Rot se trezise și, deși a încercat să adoarmă din nou, nu
a mai reușit. Deschise ochii oftând. La acel ceas era încă întuneric și vedea
dormitorul în umbre. Era o cameră încărcată cu multă mobilă, peste mobilă multe
milieuri, peste milieuri multe, foarte multe bibelouri. La ferestre atârnau
draperii lungi și grele.
Teama lui cea mai mare se confirmase, Rit
fusese chemat la judecată. Legea șoricească era aspră și judecătorii foarte
exigenți. Cum se va descurca tânărul Rit? Își sărută soția pe frunte și se
ridică din pat. Făcu câțiva pași până la ușă și ieși într-un hol lung de vreo
zece metri șoricești. Dacă ar mai fi fost nevoie pe partea dreaptă ar mai fi
putut săpa oricând încă două camere. Pe stânga era bucătăria cu cămara ei
încăpătoare și baia. În capăt, camera lui Rit. Rot traversă holul, crăpă ușor
ușa dormitorului fiului său și aruncă o privire înăuntru: Rit dormea pe spate,
cu membrele întinse peste tot patul, cu codița atârnându-i spre dușumea. Pentru
că avea nasul un pic înfundat fluiera ușor la fiecare respirație. În fața
patului, pe un scaun Rita îi așezase în ordine hainele: vesta de duminică, în
buzunarul căreia pusese două batoane de scorțișoară pentru ronțăit, și
pălărioara cu pană de rândunică, după ce o curățase bine de praf. Tatăl își
privea cu admirație fiul: crescuse mare și era frumos. Da, dar cum se va
descurca înaintea judecătorilor? Poate vor fi în toane bune, poate vor ține
cont de cât se străduise el, juristul Rot, în traducerea și ordonarea legilor
străvechi descoperite în cel de-al șaselea subsol al Catedralei, poate că ...
dar nu mai sfârși acest gând pentru că auzi zgomot în bucătărie: Rita se
trezise și pregătea micul dejun.
*
Rot, Rita și Rit abia se descurcau în înghesuiala de pe trotuare. Toată
Catedrala se trezise. Șoriceii se grăbeau fiecare spre locul în care își
desfășurau activitatea: la serviciu, la școală, la grădiniță. Alții alergau
prin magazine, iar alții căutau să-și rezolve diversele probleme. Forfota era
asemănătoare cu cea dintr-un oraș omenesc, doar că aici înghesuiala era mult
mai mare. După ce au ieșit de pe străzile înguste, au parcurs marea galerie cu
pereții ei netezi și perfect boltiți. Aici trotuarele erau largi, împodobite cu
multe statui ale șoriceilor celebri, și clădirile erau săpate după proiecte
impozante ale unor arhitecți legendari. Trotuarul orizontal se sfârșea brusc,
dar se continua imediat cu un trotuar vertical, înalt de 200 metri șoricești.
Ajunși acolo, ei s-au cățărat natural și fără pericolul de a cădea, deoarece
gheruțele lor ascuțite nu puteau nici aluneca și nici nu se puteau desprinde de
pe acel zid.
Sus se afla un tunel orizontal, în fapt o spărtură în zidul gros. De
acolo șoriceii noștri au intrat într-o sală frumoasă, un străvechi paraclis
aflat la cel de-al doilea subsol al Catedralei, de care oamenii uitaseră sau pe
care nu l-au cunoscut vreodată, și unde, spunea legenda, Dumnezeu a făcut prima
pereche de șoricei. Aici se afla și tribunalul.
Ritei i se pusese un nod în gât și își
scrâșnea dințișorii, căci încercarea prin care avea să treacă fiul ei era cea
mai de temut experiență pe care o putea îndura un șoricel. Rot o strânse ușor
de mână. El era calm. Rit îi zâmbea curajos și total inconștient, cu un aer de fie ce-o fi.
Sala, îmbrăcată în cea mai frumoasă marmură albă, era lungă și presupun
că destul de înaltă. Tavanul era cufundat în întuneric, dar din acea beznă
cobora un splendid candelabru cu douăsprezece brațe, care părea că plutește.
Spațiul a devenit aglomerat. Rit și
părinții lui și-au continuat deplasarea până la baza mesei altarului la
înălțimea căreia urmau să se urce judecătorii. Înaintarea lor era înlesnită de
cei deja ajunși acolo, care recunoscându-i le făceau loc să treacă. În cele din
urmă au reușit să ajungă în față. Rita se alătură audienței, undeva în primul
rând. Rot își puse toga avocățească, iar Rit, sărmanul, luă loc în boxa
acuzaților.
Un aprod lovi pardoseala cu
bastonul metalic și anunță urcarea judecătorilor. Ședința avea să fie condusă
chiar de către arhiepiscopul șoricimii, însoțit de alți doi judecători. Arhiepiscopul
reprezenta cea mai pertinentă autoritate în materie de drept și nu judeca decât
cazurile foarte – foarte grave. Amuțiseră toți. Cei trei magistrați urcară
întâi treptele altarului, apoi începură escaladarea mesei din piatră. Bătrânul
arhiepiscop a avut nevoie de ajutor: tras de cel din față, împins de cel din
spate, în cele din urmă au reușit să urce împreună. Aprodul atenționă pe Rit să
se ridice. Arhiepiscopul luă cuvântul și
rosti:
- Dumnezeu a creat lumea în șase zile. În
prima zi a făcut lumina, în a doua cerul, în a treia Catedrala, în a patra
soarele, luna și stelele, în a cincea vrăbiile și rândunelele, în a șasea
animalele: puricii, câinii, șobolanii, pisicile, oile și vacile care fac
brânză, caii de la trăsurile care opresc în fața Catedralei sau altele pe care
le vedem în picturile oamenilor. Tot în cea de-a șasea zi, chiar în această
sală, Dumnezeu, iubind neamul nostru în mod deosebit, a creat prima pereche de
șoricei. Ei au primit sfintele porunci de săpare a galeriilor fără a pune în
primejdie mărețele ziduri și li s-a dat în stăpânire Catedrala. Prima pereche
de șoareci a trăit în pace și armonie cu mărețul edificiu pentru că pe atunci
nu era nimeni care să-i amenințe. Ei au mâncat primii din pâinea sfințită și
din această cauză le-au crescut aripi. După ce au învățat despre această minune
pe fii și nepoții lor, primii șoricei au zburat fericiți și trăiesc veșnic în
turnul clopotelor.
Dar pentru că animalele nu au ascultat pe
Dumnezeu și au început a se mânca unele pe altele, Creatorul a considerat că
trebuie să le mai potolească și a creat omul. Oamenii au băgat frica în toate
făpturile Domnului, ne-au invadat Catedrala, au capturat pâinea sfințită, pe
care o țin zăvorâtă și o mănâncă doar ei, iar pe noi ne-au alungat în
subsoluri!
În acest moment șoricimea adunată se
indignă ridicându-se de pe bănci și vociferând ascuțit, amenințând cu pumnii
lor mici ridicați în aer. Aprodul lovea inutil pardoseala cu bastonul,
încercând să facă liniște. Nu se potoliră decât în momentul în care
arhiepiscopul le făcu semn să înceteze. Apoi acesta continuă:
- Fraților, viața noastră în subsoluri
este grea. Atunci când ieșim să ne bucurăm de frumusețea Catedralei suntem
amenințați de tot felul de pericole. Iar ce e mai rău, nu vom mai ajunge
vreodată la pâinea sfințită.
Rit se ridică și-l contrazise pe
arhiepiscop:
- Nu vom mai ajunge pentru că suntem
fricoși!
Rot s-a îngrozit: îl învățase pe Rit să nu
vorbească, să-l lase pe el, căci ca avocat cu multă experiență știa ce și când să
spună. De altfel, după cum se desfășura procesul, existau șanse mari ca toți să
se plictisească în așa măsură încât să-și dorească doar să plece odată acasă.
Era nevoie de răbdare și politețe.
- Cine este cel care îndrăznește? se
interesă iritat arhiepiscopul.
- Este inculpatul, prea sfinția voastră,
Rit fiul lui Rot, răspunse judecătorul din dreapta. Ne-am adunat aici să-l
judecăm.
- Așa? De ce?
- Pentru că, încălcând interdicțiile, s-a
încumetat să ajungă la pâinea sfințită. Este dovedit, nu are cum să nege.
- Și a reușit?
- Din păcate nu. Îl avem în continuare
printre noi și aceasta va cauza o mulțime de probleme, răspunse răutăcios
celălalt judecător.
Arhiepiscopul se încruntă profesional și
spuse:
- De fiecare dată când suntem văzuți de
oameni viața noastră se înrăutățește: apar capcane noi, otrăvuri din ce în ce
mai viclene și pisici. Aceste gesturi iresponsabile ne afectează pe toți.
Rit răspunse iarăși:
- Creatorul ne-a lăsat nouă pâinea
sfințită, așadar e datoria noastră să ajungem la ea.
- Copil neascultător, oare nu știi că
datoria noastră e să fim niște șoareci de ispravă, respectând toată viața
poruncile sfinte. Nu ai de făcut decât să-ți trăiești viața onest, să nu sapi
galerii interzise și să aștepți. Nerăbdarea ta va pune viața a câtor șoricei în
pericol?!
Rit își lăsă capul în jos rușinat.
- Recunoști că tu ai săvârșit această
faptă? îl interogă arhiepiscopul.
- Da.
- Pe cine ai avut complice?
- Am plănuit și am făcut totul singur.
- Vei mai încerca să ajungi la pâinea
sfințită? Răspunde!
Rit privi trist spre tatăl său, ca un
șoricel căruia i se interzice să mai viseze.
- Nu voi mai încerca niciodată să ajung la
pâinea sfințită.
- Bun. Acum sentința. Ce pedeapsă ar
trebui să primești pentru această crimă?
Arhiepiscopul
se consultă cu cei doi judecători și în cele din urmă ajunseră la un rezultat.
Judecătorul din stânga veni la marginea altarului, ceru să se facă liniște și
anunță:
- Fapta comisă este dintre cele mai grave.
De aceea completul de judecată a decis în unanimitate ca inculpatul să
primească pedeapsa capitală…
La auzul ultimelor cuvinte mulțimea se
agită teribil. Era vinovat, evident, dar pedeapsa capitală? Oare, cu tot
respectul, nu e exagerat? Inculpatul e totuși atât de tânăr… Alții, dimpotrivă
aplaudau și spuneau că a primit exact ce merita! Și cum adunarea era de
necontrolat, gata să se aprindă într-o încăierare, însuși arhiepiscopul, în
ciuda bătrâneților și importanței sale, se ridică, făcu liniște și se pronunță:
- Cu siguranță pedeapsa capitală: începând
de astăzi un an de zile acest șoricel nu are voie să mai guste niciun gram de
brânză, fie ea dulce, sărată, afumată, cu mucegai și mai ales de aceea pe care
o preferă! Părinții sunt obligați să pună în practică pedeapsa fără întârziere.
Orice nesupunere va fi tratată corespunzător.
Aprodul anunță că instanța se retrage și cei
trei judecători coborâră mai puțin solemn decât urcară. Mai ales pe ultimii
metri șoricești când arhiepiscopul, călcând pe veșmintele-i aurite, a alunecat
și a căzut pe spinarea judecătorului din dreapta, trăgându-l în acea grămadă și
pe colegul din stânga.
*
Rit, Rita și Rot au ajuns în cele din urmă acasă. La ușa locuinței îi
așteptau aprozii tribunalului care aveau datoria să găsească și să confiște
orice bucățică de brânză. Casa a fost cotrobăită și întoarsă pe dos. Câteva din
bibelourile Ritei s-au spart.
După ce plecară slujbașii dreptății, Rita
își îmbrățișă strâns – strâns băiatul spunându-i:
- Nu-i nimic, nu-i nimic.
Rot privea această scenă și simțea cum
indignarea îi fierbea în vene. Pentru prima dată după anii copilăriei, când și
el asemenea strămoșilor lui visase să
ajungă la pâinea sfințită, simțea în sine un soi de îndrăzneală teribilă:
- Chiar așa, nu-i nimic! spuse el parcă
amuzat.
Rit și Rita se uitară la el nedumeriți și
poate speriați.
- Ce-i cu tine?
- Spuneți-mi, iubiților, ce este mai
înfricoșător pentru un șoricel: tribunalul sau urcarea în clopotniță?
- Tribunalul, răspunse Rita.
Rot se uita la Rit așteptând și răspunsul
lui.
- Desigur, tribunalul!
- Atunci înseamnă că am scăpat de ce era
mai de temut.
- Nu înțeleg, tată.
- Rita, există vreo lege care să interzică
urcarea în turn?
- N-am auzit despre o asemenea lege,
răspunse Rita înțelegând sensul întrebării.
- Vom urca în turn? întrebă Rit.
- Vom urca în turn! răspunse Rot.
*
Urcarea în turn ar fi fost imposibilă pentru altcineva, pentru că
necesita curaj și multă hotărâre, un plan bun și o mulțime de pregătiri.
Familia de șoricei le avea însă pe toate: Rit era curajos, Rot gândea planul,
iar delicata și hărnicuța Rita se ocupa de pregătiri.
Rot a început să se informeze. În scrierile sfinte ale Catedralei exista
un desen al turnului. Erau cinci niveluri din sala mare a bisericii până sus la
clopote. De la parter și până la primul nivel se urca pe o scară de piatră,
care se afla după o ușă metalică mai mereu încuiată. Apoi toate celelalte etaje
erau unite prin scări de lemn, care după calculele lui Rot – transformând metri
umani în metri șoricești - erau foarte înalte.
În zilele ce au urmat tatăl lui Rit a spionat ușa de acces spre scara de
piatră care pornea de la parter. A stat închisă până aproape de prânz, când pe
ea a ieșit un om bătrân însoțit de o pisică. Pisica a devenit neliniștită
pentru că-l simțea undeva prin apropiere. Omul și animalul s-au despărțit. Mâța
a rămas în biserică, adulmecându-l pe Rot, care se ascunsese însă foarte bine.
Bătrânul a ieșit din Catedrală. Acesta nu a întârziat mult și la întoarcere
avea asupra sa o pungă cu alimente. Se pare că fusese la cumpărături. Din
bagajul omului ajungea până la Rot un miros ademenitor de cașcaval. Acest miros
era irezistibil pentru un șoricel și ar fi fost fatal pentru eroul nostru dacă
nu și-ar fi scos degrabă cureaua legându-se de grilajul cel mai apropiat. Omul
a deschis ușa și, după ce pisica a mai mieunat în direcția lui Rot, au dispărut împreună dincolo. Zilele următoare
au confirmat același scenariu, doar că rareori bătrânul era însoțit de aceeași
felină. Rot a numărat patru pisici diferite.
Situația se complica: ușa încuiată, paznicul, pisicile și mirosul de
cașcaval proaspăt. Devenea evident că nu puteau pătrunde pe acea ușă, așa că
Rot a urcat în balconul orgii și a analizat cu mare atenție peretele de care
era sprijinit marele instrument muzical. Bănuia că în spatele acestui zid
trebuia să fie scara turnului.
- Hei, tu! – se auzi strigat și
întorcându-se a văzut un șoricel slăbuț, îmbrăcat cu un pulover larg, roșu, a
cărui mâneci le sufleca continuu, nu știu dacă din necesitate sau dacă nu era
cumva un tic nervos.
Rot a coborât până jos la tastatura orgii
de unde îl strigase confratele său, care îl privea suspectându-l de lucruri
necurate. Rot nici nu apucă să dea binețe că șoricelul celălalt își suflecă iar
mânecile pulovărului până mai sus de coate și-l luă la rost:
- Vrei să-mi furi orga, nu?
- Vai, Doamne, ferește. Nu.
- Așa spuneți toți. Ce căutai prin spate?
Dacă nu te-aș fi surprins deja ai fi desfăcut-o.
- Stai liniștit, nu ți-aș fura orga
niciodată.
- Și de ce, mă rog? Nu-ți place?!
- A, ba da, ai o orgă frumoasă, dar, știi,
eu sunt un șoarece afon.
Celălalt își lăsă mânecile în jos și se
vedea acum că erau cam lunguțe și îl privea pe Rot cu compasiune:
- Nu se poate, sărăcuțul de tine. Ia, zii
după mine: laaaaa!
Rot răspunse:
- Lăăăăă!
- Vai, te rog taci. Mă tem că ești
irecuperabil. Ce-aș putea să fac pentru un nefericit ca tine? Vino cu mine! –
și intrară în mecanismul orgii, care era adăpostit în câteva încăperi de
înălțimea unui om. Șoricelul cu pulover se întoarse brusc și spuse:
- Eu sunt Zaz, pe tine cum te cheamă?
- Rot.
- Rot flăcăule, am pentru tine o scumpă
bucățică de cașcaval. E proaspătă, am luat-o drept chirie omului din turn. Zaz
nu fură! – îl atenționă pe Rot cu degetul arătător ridicat.
- Dar cum ai reușit?
- Simplu. Tu nu ai simț muzical, eu nu am
simțul mirosului.
- Și pisicile? - se îngrozi Rot.
Zaz se întoarse nedumerit:
- De când sunt pisicile o amenințare
pentru noi?
- De când ne mănâncă? – răspunse ironic Rot.
Zaz râdea și se ținea de burtică. Rot
considera că noul lui prieten are cu siguranță o fire ciudățică.
- Păi sigur că vă papă – zise într-un
final Zaz, după ce-și reveni – dacă voi închideți ochișorii când vă-nhață. Ați
încercat vreodată să le trageți de mustăți?
- Măi șoricelule, tu faci glumițe cu mine?
– se supără Rot. Sunt sigur că povestea cu cașcavalul e o mare minciună!
Zaz își suflecă pe dată o mânecă, dar se
răzgândi și o lăsă iute în jos:
- Zaz nu minte! îl atenționă din nou pe
Rot cu același deget.
Ajunseră acasă la Zaz. Acesta își pofti
musafirul în bucătărie. Pe masă erau într-adevăr două bucăți de cașcaval. Zaz,
ușor jenat, simți nevoia unei explicații:
- Mâine e duminică și, cum nu muncesc,
l-am taxat pentru două zile.
- Deci e adevărat cu mâțele?
- Sigur. Mustățile lor sunt atât de
sensibile, încât, dacă tragi de ele
scurt și puternic, le ustură îngrozitor. Am avut câteva discuții de acest gen,
care acum nu mai sunt necesare.
După această dovadă care-i alintă papilele
gustative, Zaz îi inspira totală încredere lui Rot. Așa că îi povesti despre
planul lor de a urca în turn. Spre marea lui surprindere află că Zaz fusese de
multe ori în turn și că, da, se întâlnise și cu șoriceii zburători, dar îl
atenționă pe Rot că vor găsi acolo sus răspunsuri la care nu se așteaptă și
care le vor schimba viața. Zaz nu a vrut să-i mai destăinuie nimic, pentru că,
zicea el, oricum nu ar fi fost înțeles și crezut, dar i-a spus cam ce le era
necesar pentru a ajunge în turn.
*
Era într-o luni, își amintea Rit. El împreună cu tatăl său și-au luat
rămas bun de la Rita, neputându-și învinge sentimentul că această despărțire nu
era una oarecare.
Luni e ziua liberă a șoriceilor și
străzile din Catedrală, la acea oră a dimineții, erau aproape pustii. Câțiva
trecători ocazionali i-au surprins îndepărtându-se de casă echipați cu rucsace și
frânghii.
Zaz i-a întâmpinat pe claviatura orgii și i-a condus prin camerele
mecanismului până în dreptul unei uși, care in colțul din stânga – jos, în
partea de sub clanța oamenilor, avea o gaură suficient de largă încât să se
strecoare până și Rot.
- Asta nu-i de la facerea lumii – a
început Zaz cu mândrie – pe asta am făcut-o eu însumi.
- Uau, o trecere nepermisă! exclamă Rit cu
maximă admirație.
- O încălcare a poruncii nepenetrării
sfintelor uși, completă uluit Rot.
- Exact! chicoti Zaz. Și cu toate că
dinții mei au făcut o ditamai gaura, Catedrala nu s-a dărâmat.
- Uimitor! exclamară cu sinceritate Rit și
Rot.
- Aha, confirmă Zaz observația lor. Am
început pentru că nu găseam nimic de ronțăit, apoi, din ce în ce mai mult, m-a
ros curiozitatea…
- Te-a ros curiozitatea în timp ce rodeai?
Tare! îl întrerupse Rit.
- Aproape că-mi pot imagina ușa roasă de
șoricel și șoricelul ros și el, interveni și Rot amuzat.
- Sună dureros, chicoti Rit.
- Hei! - își suflecă Zaz mânecile pulovărului
și-i amenință pe amândoi cu deja celebrul lui deget arătător – niciodată să nu
întrerupeți un șoarece care vorbește! (Rit și Rot au făcut, instinctiv, un pas
înapoi.) Unde am rămas? A, deci m-a ros curiozitatea să văd ce-i dincolo și
după ce mi-am potolit curiozitatea - Rit a pufnit discret, observat totuși de
Zaz - m-am gândit să-i dau și o formă frumoasă.
- Un păcătos rafinat, concluzionă Rot.
- Dragii mei, - Zaz a devenit solemn – vă
invit la aventura vieții voastre!
Rot se pregăti să treacă primul. Își
aruncă rucsacul prin gaură și înainte de a intra Zaz îi aminti:
- Scurt și tare, Rot băiete!
Apoi Zaz se întoarse spre Rit și-i spuse
ușor la ureche, aproape misterios:
- Un șoricel adevărat are o relație
specială cu propria-i curiozitate. Să nu uiți.
Rit a zâmbit complice, și-a împins și el
rucsacul și a trecut pragul.
Dincolo era scara de piatră care urca în spirală de la parter la primul
etaj. Șoriceii se aflau acum cam la jumătatea ei. Până ca Rot să escaladeze
prima treaptă, Rit urcase deja trei. Tatăl își strigă cu autoritate fiul:
- Stai!
Rit s-a oprit și l-a așteptat și pe Rot.
- E nevoie să te leg de mine? Ascultă!
Rit a înțeles din tonul părintelui său cât
de îngrijorat și încordat era. Așadar, și-a ciulit atent urechiușele și a auzit
acel sunet care nu poate fi confundat cu nimic. Cineva îi aștepta sus. Era
întuneric beznă, mirosea înțepător a mâță și sunetul acela torcea amenințarea
morții: sunteți mâncați!
Ce să facă? Ar fi putut să se întoarcă,
dar dacă nu nimereau ușa? Pisica i-ar fi urmărit și i-ar fi prins. Rot luă o
decizia curajoasă de a continua, dar nu oarecum. I-a arătat lui Rit că fiecare
treaptă se lungea față de contratreaptă cu suficienți centimetrii umani încât
să le ofere un refugiu provizoriu sub ea. Acest adăpost devenea mai sigur la
marginea dinspre axul scării, de unde puteau să dispară sub scară. Cum
relatarea planului lui Rot a durat câteva clipe bune, torsul s-a oprit. Pisica
se întreba și ea ce se petrece, de ce nu-i mai urcă micul dejun. Atunci Rit și
Rot s-au grăbit să urce din nou. Spre ușurarea lor sunetul se reauzi din
același loc. Rot își imagina că sunt așteptați în vârful treptelor, ceea ce oferea
un avantaj prădătorului, dar nu doar lui.
Rot își suflecă mânecile, la fel și Rit.
Urcau. Scara se rotea în nenumărate cercuri suitoare. Rot a chițăit. O umbră de
lumină sfâșia monotonia de până atunci a beznei. Se putea observa că scara
intra într-o scurtă linie dreaptă, iar sus se profila conturul unei pisici
imense. Lumina aceea bolnavă părea o vopsea pe blana opacă a felinei. Vitejia
lui Zaz îi înfierbânta pe cei doi, care simțeau, gândeau, se mișcau ca niște
soldați care asediază o redută.
Torsul s-a oprit iarăși. Pisica a făcut un
pas înapoi, gândit că mai convenabil ar fi să lase intrușii să urce toată
scară.
- Sub ultima treaptă te oprești, nu mai
miști, nici nu mai respiri, Rit! e clar?
- Da, tată! răspunse Rit.
Așa au și făcut. Au rămas cuminți și
răbdători sub treaptă. Ei nu mai respirau. Pisica nu mai respira. Așteptau.
Clipele se târâiau grele. Timpul nu mai curgea ca apa, ci se transformase parcă
într-un ulei gros. Prezentul acelor secunde era amenințat să fie prins din urmă
de trecut. Mâța, pe care o chema Jupiter, fiind un ditamai motanul, abia-și mai
ținea suflarea. Nu mai rezista. Oare ce făceau prăpădiții ăia de șoricei
fricoși? se gândea. Jupiter torcea din nou, ei nu respirau și nu se mișcau. Ce
să fie cu ei? Murea de curiozitate. Ei nu se clinteau. Or mai fi acolo? Ce
minune mai e și asta? Dar așa ceva nici c-am mai pomenit! Nu mai rezist,
trebuie, dar trebuie să mă uit. Mă uit!
Felina s-a apropiat prevăzătoare și a
privit ultima treaptă. Nimic! Unde-or fi? A pășit în margine și și-a aplecat
capul să privească sub treaptă. Botul lui era înzestrat cu câte șapte perechi
de fire lungi și atente, iar sprâncenele, cu câte cinci perechi de antene. Dar
atunci când și-a coborât capul, tot tezaurul acesta de mustăți și sprâncene
veniră la îndemâna lui Rit și a lui Rot, care fiecare au prins câte un fir și
au tras scurt și puternic, după cum învățaseră. În acea smucitură își puseseră
speranțele că vor supraviețui acelei zile, că nu vor fi mâncați. S-a auzit un
miorlăit sfâșietor: motanul se tăvălea de usturime și reproșa printre lacrimi:
- Dar de ce atât de tare?! Nu se putea
totuși mai încet? Aș fi înțeles. Chiar așa?! Dar ce suntem animale ca să nu
pricepem și de-o vorbă cumsecade?
Rit a sărit curajos din ascunzătoare, cu
mânecile de la hăinuță suflecate, amenințând în maniera lui Zaz:
- Mai
vrei?
Rot nu s-a lăsat nici el mai prejos, ba a
făcut un pas și mai în față:
- Așadar, mai vrei?
La auzul acestor cuvinte, Jupiter s-a
întrebat ce se petrece cu lumea asta.
- Dar chiar așa! Mi-ați lungit botul până
la urechi, mă ustură până în vârful cozii și voi mă întrebați dacă mai vreau?!
Lui Rit i s-a făcut cumva milă de el și
încercă să-l împace:
- Credeam că vrei să ne mănânci.
- Păi, da, pentru că sunt pisică. Asta fac
pisicile. Cu ce sunt vinovat?
- Nu ești vinovat cu nimic, interveni Rot,
doar că noi nu vrem să fim mâncați. Clar?
- Și dacă va fi nevoie vom smulge
mustățile tuturor mâțelor, adăugă Rit.
- Ai spus ceva îngrozitor, viteazule –
răspunse pisica. Dar în ciuda unui trecut încordat, cred că am putea măcar
încerca să fim civilizați.
- De acord, răspunse Rot gândind la
celelalte trei pisici pe care le văzuse.
- Cu ce vă ocupați? Cu ce treburi pe la
noi?
- Ne ocupăm cu aventura! răspunse Rit eroic
pentru că îi plăcu acel viteazule.
Jupiter era puțin confuz.
- Urcăm în turn, clarifică Rot.
- Aha! Atunci haideți după mine,
ospitalitatea lui Jupiter e legendară.
Motanul porni primul urmat de cei doi șoricei. Drumul se lumina, vedeau
deja ferestrele înalte și înguste ale unei încăperi pătrate și largi. Pe
peretele din dreapta era construită o scară din lemn, fără balustradă, înaltă,
amețitor de înaltă, care urca la următorul nivel al turnului. Era mobilă puțină: în mijlocul sălii o masă
pe care mai erau resturile unui mic dejun grăbit, un scaun și un pat undeva pe
sub scara aceea. În rest, cărți, o pădure de coloane formate din teancurile
nesfârșite de volume care se sprijineau la capetele de sus unele de altele,
formând arce periculoase:
- Să nu cumva să tropăiți! îi avertiză
Jupiter.
Șoriceii pășeau atenți, dar nicidecum cu
grația pisicii care avea la lăbuțe niște admirabile pernuțe.
Pe patul de sub scară moțăiau două pisici
tinere.
- Cleo și Ate, sunt fiicele mele - le introduse
Jupiter.
- Rit și Rot - se recomandară șoriceii.
Imediat ce văzură șoriceii, în special pe
Rot, pisicile începură să se lingă pe boticuri:
- Prietenii lui Zaz, se grăbi Jupiter să
precizeze. Pisicile înghițiră în sec, iar Rit își coborî mânicile.
Urmă un moment de tăcere, un fel de așa deci. Și pentru că nu găsea nimeni
un subiect de discuție Jupiter, pe care îl mai usturau puțin mustățile,
continuă:
- Omul nostru, e plecat la cumpărături. Ar
fi bine să urcați acum – le arătă scara. Știți, lui nu-i prea plac șoriceii.
- Poate din cauza cărților, spuse atentă Cleo.
- Poate pentru că un anumit șoricel se
servește din cașcavalul lui când are chef, uneori chiar sub nasul lui - o
corectă Ate.
- Cu siguranță din ambele motive - opri
motanul discuția aici și, întorcându-se la oaspeții săi, continuă: la nivelul
doi este etajul vrăbiilor, care sunt conduse de Grișa, o vrabie cu sufletul
negru. Sfatul meu este să așteptați noaptea, altfel riscați să fiți capturați.
Lui Grișa îi place să prindă animăluțe și să le bage în borcane cu capace
găurite. Pe Zaz abia l-am scos din ghearele lui, căci deși îl biruise pe Grișa
în luptă dreaptă, celelalte vrăbii au năvălit cu sutele asupra lui și l-au
covârșit. Să nu cumva să-i spuneți lui Zaz că v-am povestit eu.
- Ce e la nivelul trei? întrebă Rot.
- La nivelul trei sunt rândunici. Ele sunt
în general prietenoase, e drept că nu cu pisicile, dar nimeni nu-i perfect.
- Și la nivelul patru?
- La nivelul patru veți fi doar voi. Dacă
veți reuși să treceți de el înseamnă că sunteți vrednici să cunoașteți marile
adevăruri – Jupiter nu-și putu reține un căscat mare cât el.
Rot o surprinsese de câteva ori în timpul
discuției pe Ate privindu-l insistent. Era evident că trebuia să pornească cât
mai iute la drum pentru că se apropia ora prânzului. Așa că mulțumiră, își
luară rămas bun și încă uimiți că mai erau vii, porniră să escaladeze imensa
schelă de lemn, care de la o anumită înălțime renunța la stâlpii verticali și
se sprijinea pe groase grinzi orizontale fixate de la începutul lumii în
pereții de stâncă ai Catedralei.
*
Cei doi șoricei urcau deja de câteva ceasuri: depășiseră coloanele de
cărți și ferestrele înalte. Au fost martori la revenirea omului. Apoi i-au
văzut pe Zaz și pe Jupiter jucând o piesă ciudată. Zaz a urcat pe masă, Jupiter
l-a prins acolo, după care smucindu-l binișor l-a pus în fața bătrânului.
- Bravo, Jupiter, bravo, ești cea mai
harnică pisică, nu degeaba vă cumpără vouă tata kit-cat, îl lăudă omul.
Imediat veniră Ate, Cleo și pisica pe care
Rot a văzut-o în prima zi, pe care încă nu știu cum o cheamă, și s-au alintat
de picioarele omului lor, care le desfăcu fiecăreia câte o conservă de mâncare
pentru pisici. Jupiter l-a cules pe Zaz, l-a pus amical într-o parte, apoi își
primi, desigur, porția și cele mai drăgăstoase mângâieri. În timpul acesta Zaz
se urcă neobservat pe masă și se servi cu un bob de strugure.
Rit și Rot au urcat o zi întreagă. Din
când în când se mai opreau și se uitau în jos. Acolo nu se mai petrecu nimic
spectaculos. Bătrânul a citit, mâțele au dormit.
Când au ajuns sus, la ultimele trepte se însera. Era zarvă mare de
ciripituri, unele mai ascuțite, altele mai groase. Șoriceii își căutară o
ascunzătoare bună. Rit a adormit îndată. Pe nesimțite soarele își stingea
strălucirea pictând cerul întreg în nuanțe numeroase de roșu, portocaliuri și
mov, iar vrăbiile își domoleau încet – încet gălăgia.
Rot se gândea la Rita. Pentru el ea era
cea mai frumoasă șoricică din lume. Deși trecuseră ani mulți de când se
cunoscuseră pentru el era la fel de tânără și misterioasă ca la început. Îi era
dor și milă de ea. Cu siguranță își făcea griji pentru ei. Și când trecea prin
emoții mari, Rita își scrâșnea dințișorii ascuțiți. Pleoapele lui Rot s-au
închis și a adormit și el.
*
La mijlocul nopții Rit și Rot au fost treziți de un zgomot mare. O mâță
mieună speriată. Jos s-a aprins o lumină, sus s-au auzit zbaterea a sute de
aripi mici. Bătrânul demolase din greșeală unul din turnurile sale de cărți.
Cei doi șoricei și-au strâns în grabă
lucrurile și, când liniștea s-a reașternut, au pătruns în încăperea de la
nivelul al doilea. În mare sala aceasta semăna cu cea de jos. Și scara care
ducea la nivelul următor părea la fel de înaltă. Aveau destul timp să o urce?
Dacă nu reușeau puteau deveni prizonieri lui Grișa.
Așa că au renunțat la greutatea rucsacilor
și luând doar frânghiile s-au grăbit să escaladeze noua provocare. Scara
aceasta spre deosebire de ultima pe care o urcaseră era murdară de găinaț și
pene. Mirosea urât, era aproape irespirabil. Totuși aventurierii noștri nu
aveau de ales. Nu se puteau opri, nu se puteau întoarce. Forțarea din acea
noapte a fost teribilă. Tată și fiu s-au ajutat la fiecare treaptă. Rit se
sprijinea pe tatăl său, cum făcuse mereu, Rot descoperea că se putea baza pe
tânărul Rit.
Pe unele trepte mai moțăiau vrăbii care
deși nu vedeau în întuneric erau gata să dea alarma. Cei doi șoricei le-au
evitat cu dibăcie.
Când soarele, ocolind pământul, se
pregătea să-și trimită primele raze, Rit și Rot intrară în sala de la nivelul
următor și se prăbușiră epuizați de efortul supra-șoricesc pe care-l depuseseră.
*
Au dormit cam până la amiază. Rot s-a trezit cu buzele crăpate de sete
și cu o arșiță teribilă în trup. Deschizând ochii a văzut în fața lui două
păsări care-i priveau curioase. Instinctiv se așeză în așa fel încât să-l
protejeze pe Rit. Dar din fericire păsările acelea erau rândunici cu chipuri
bune, în fracuri elegante și penele portocalii sub ciocuri. Rot le-a spus:
- Mă numesc Rot și acesta este fiul meu
Rit. Suntem șoricei din Catedrală și vrem să ajungem în turn la rudele noastre
zburătoare. Ne este sete, ne este foame, vă rugăm să ne ajutați!
Rândunicile se priviră una pe alta și fără
să-i răspundă lui Rot își luară zborul ușoare și frumoase. După un timp scurt
erau înapoi. Una se aplecă și din ciocul ei dădu fiecăruia câteva picături de
apă, iar cealaltă le lăsa o coajă de pâine.
- Mulțumim, spuse Rot copleșit.
Rândunicile nu au răspuns nici de data
aceasta. Au zburat iarăși și s-au întors
cu ciocurile ude. Șoriceii au băut din nou și prinzând cu adevărat puteri s-au
ridicat și au repornit la drum.
Încăperea de la acest nivel era asemănătoare celei pe care au parcurs-o
în noaptea ce trecuse, atât doar că era curată. Razele de soare se odihneau cu
plăcere pe podeaua ei de lemn. Rândunicile își construiseră o cetate de cuiburi
undeva sus, sus de tot unde pereții se întâlneau cu tavanul. Scara către
nivelul următor era la fel de înaltă, dar urcușul le-a părut mult mai ușor.
Nu-i mai grăbea nimeni.
Atunci când au ajuns pe ultima treaptă a
scării, au văzut sute de pui care-i priveau curioși, deschizând spre ei în
tăcere ciocuri cu margini albe.
*
Nivelul al patrulea le-a rezervat o mare surpriză. Nu exista aici o
scară. Ceea ce unea acest etaj cu ultimul nivel al turnului erau mai multe
funii pentru tras clopotele care atârnau spânzurate prin tavan. Din păcate
pentru șoricei niciuna dintre acestea nu ajungeau până la podea. Se uitară în
jur. Cei patru pereții aveau fiecare câte o fereastră, care nu semănau cu cele
de la nivele de jos. Acestea erau mai mari. Ferestrele erau prevăzute să se
deschidă la interior și una chiar era deschisă, iar marginea ei, fără să o
atingă, se apropia destul de mult de una din frânghii. Ce era de făcut? Rot nu
avea nicio soluție. Rit însă veni cu o idee care deși părea riscantă putea
funcționa:
- Ne urcăm pe fereastră deschisă și mergem
până la marginea ei cât se poate de aproape de funia clopotului. Mă leg cu un
capăt al frânghiei de mijloc, iar celălalt îl legăm de fereastră, uite are un
cârlig de oblon care ar putea fi tocmai bun. Apoi mă dau înapoi pentru a-mi lua
avânt, alerg, alerg și când ajung la margine mă arunc spre funia clopotului pe
care cu siguranță am s-o prind.
Rot analiza planul. Pe de o parte era o
nebunie, pe de alta toate întâmplările de până acum au fost nebunii. Pe de o
parte putea să meargă, pe de alta cel care risca era Rit.
- O facem, dar încerc eu, spuse Rot.
- Tată, ești prea greu și nici nu ai
destulă viteză.
- Ori așa, ori deloc!
Escaladară fereastra, legară frânghia de
mijlocul lui Rot și de cârligul oblonului. Rot își luă avânt dar chiar înainte
de a se arunca în gol renunță.
- De ce te-ai oprit?
- Pentru că eu nu am cum să sar atât de
departe. Eu nu pot, în schimb tu s-ar putea să ai ceva șanse.
Rit se asigură, Rot verifică și el
nodurile. Apoi tânărul își luă avânt și sării. Saltul a fost lung, frânghia s-a
desfășurat liberă și undeva mai jos Rit a atins funia clopotului și a prins-o cu
putere. Apoi urcă până la înălțimea de la care sărise, își dezlegă frânghia de
la brâu și o legă de funia groasă a clopotului. Pe această coardă întinsă
traversă și Rot, care avea cu sine cea de-a doua frânghie, astfel încât nu au
fost nevoiți să desfacă pe prima.
Urcară repede și ridicară capetele la al cincilea nivel. Sistemul de
clopote era impresionant. Fiecare din cele trei clopote mari erau acționate de
câte o funie iar celelalte șase mai mici erau legate două câte două. Nivelul nu
era închis total: era o terasă imensă acoperită de o boltă zidită și mărginită
de balustrade din fier forjat. Rot îl legă pe Rit cu a doua frânghie, iar
marginea cealaltă o înnodă de funia pe
care urcaseră. Apoi numărând 1, 2, 3 … l-a aruncat pe Rit cât a putut de tare
încât acesta a aterizat pe podeaua ultimului nivel. Rit a legat coarda de
primul punct de sprijin găsit și pe ea a coborât și Rot. Au reușit! Văzându-se
în acel spațiu deschis, din instinct, pentru că erau niște ființe mici, și-au
găsit un loc ferit unde să se adăpostească și să observe bine ce era în jurul
lor.
Acum se însera din nou. Pe deasupra lor trecu în zbor un șoricel cu
aripi. Apoi încă unul. Și în scurt timp amurgul se umplu de zboruri în toate
direcțiile. Rit era în culmea fericirii. Și-a părăsit refugiul și, sărind și
bătând din palme, a strigat:
- Prieteni, am sosit! Sunt Rit! Am venit
la voi!
La un moment dat unul dintre zburători s-a
apropiat de Rit menținându-se în zbor și au stat față în față. Avea aripi lungi
și subțiri ca mătasea, dar puternice. Rit a trebuit să-și țină pălărioara cu
mâinile amândouă. Apoi, întorcându-se, făptura acea minunată a coborât pe
balustradă. Rit s-a repezit în acea direcție, dar și-a amintit de Rot. A întors
capul și a strigat:
- Hai, tată, vom afla tot ce vrem să știm!
Rot s-a dat un pas înapoi și a zis:
- Nu pot să vin, nu pot să aflu lucruri pe
care Rita nu le-ar înțelege.
- Dar, tată, adevărul!
- Mă tem, fiule, că ea este adevărul meu –
și Rot și-a îndemnat fiul să se grăbească.
Rit s-a apropiat cu mari emoții de făptura înaripată. Acum că nu zbura părea
că aripile acelea mari și elegante o încurcau teribil.
- Sunt Rit, un șoricel din Catedrală – se
recomandă eroul nostru.
- Pe mine mă cheamă Nia și sunt o fată liliac.
Pe
marginea aceea de zi Rit a aflat că liliecii nu sunt șoricei cărora le-au
crescut aripi dintr-un motiv sau altul, ci că ei se nasc cu aripi. Nia i-a spus
că toți cei trei frățiori mai mici ai ei au aripi și a amuzat-o povestea pe
care o cred șoriceii din Catedrală. Pe marginea aceea de balustradă privind
lumea, Nia i-a explicat lui Rit cum se numesc și ce sunt clădirile care înconjoară
Catedrala. I-a povestit despre străzi și despre mașini, tramvaie și autobuze.
I-a arătat zonele cu mulți copaci și i-a spus că se numesc parcuri. De asemenea
a numit oraș toate clădirile, străzile, parcurile, bisericile, tot ce se vedea
în zare. Rit a întrebat despre fluviul care împărțea orașul în două, iar ea i-a
povestit și despre el, despre vapoarele care pluteau pe el, despre partea de
lume pe care fluviu o traversa până se varsă în mare.
Rit era uluit. Iată că șoriceilor nu le
cresc aripi. Dar aceasta nu însemna nimic acum pe lângă descoperirea lumii,
care nu era doar Catedrala. Și nici măcar doar marele oraș în care se afla
Catedrala. În acel moment curiozitatea îl îndemna înspre lumea nouă care îl
chema.
În cele din urmă Nia și Rit s-au despărțit. Frumoasa ființă cu aripi de
mătase s-a desprins ușor și s-a pierdut fără zgomot în noapte. Orașul și-a
aprins luminile. Era magnific. Pe cer scânteiau de asemenea mii și mii de
stele.
Rit s-a întors la tatăl său. Știa că,
pentru el, Rot era cel mai bun tată din lume. Era sigur că șoricelul acesta era
capabil de orice sacrificiu. Spre marea lui uimire își găsi tatăl în compania
lui Zaz. Acesta le povesti că oamenii demontau orga pentru a o renova. Și
pentru că nu i-au cerut pentru acest serviciu nici un gram de cașcaval le-a
permis să o facă. Rit l-a întrebat pe Zaz:
- Știai despre oraș, fluviu, lume?
- Bineînțeles.
- Tată, fii bun și amintește-ne de ce ar
roade un șoricel o ușă?
- Pentru că îl roade curiozitatea.
- Ei bine, răspunse Rit, sunt uși care ar
trebui acum să se teamă de dințișorii mei!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu