Suflețica

       A fost odată ca niciodată un bătrân care locuia într-o margine de cătun. De la ferestrele casei sale îndreptate către soare-răsare putea să-și supravegheze ușor stupina așezată printre pomii livezii. Bătrânul iubea două lucruri mai mult ca orice pe lumea aceasta: albinele și salcâmii. Plantase salcâmi la marginea grădinii sale și mai ales dincolo de gard pe tot maidanul larg, care se întindea până la drumul prăfuit pe arșiță și mocirlos în timpul ploios. Atunci când salcâmii înfloreau mireasma lor te îmbăta mai tare ca vinul și frumusețea omătului de petale apleca blând ramurile până la pământ.

       Bătrânul își imagina că fără albine nu poate exista înviere în fiecare primăvară pentru plantele din cătun, din jurul cătunului, până hăt - departe la livada de nuci de la hotar, de care el nu trecuse niciodată. Desigur că nici el și nici albinele lui nu au fost acolo din totdeauna, dar pe atunci locul acesta nici nu exista, nici micuța așezare, nici salcâmii, nici florile pitice din stepa atotcuprinzătoare. Era deșert, nici urmă de viață, era gol.

       Ceea ce credea bătrânul, credeau desigur și albinele lui, pe care le dăscălea la fiecare generație: lor li se datorează transformarea florilor în semințe. Fără ele plantele ar pieri într-o moarte albă care se numește iarnă. Așadar de dimineață până seară micile ființe trudeau din greu încercând să salveze tot ce răsărea în jurul prisăcii până hăt – departe la livada de nuci de la hotar, de care nici ele nu trecuseră vreodată.

       În al doilea stup din rândul cel mai apropiat - da, exact, în cel albastru - locuia, alături de miile ei de surate, o albinuță specială. Ea era foarte iubită în prisacă pentru că fusese cel mai frumos ou, cea mai frumoasă larvă, cea mai frumoasă tânără albină și acum cea mai frumoasă albinuță. Cu toate acestea, își îndeplinea treburile din stup cu simplitate și cu multă hărnicie. Atunci când a avut în grijă creșterea larvelor își sufleca adesea mânuțele și zbura iute din celulă în celulă. Bătrânul însuși fusese uimit văzând cât suflet punea, încât i-a scăpat - fără să vrea – un nume: Suflețica.

*

       În acea zi albinuța noastră tocmai se întorsese din primul zbor de cules și era mulțumită: vizitase o sută patruzeci și patru de flori de salcâm și săcuții de pe piciorușe erau gălbiori ca lămâia și plini. La urdiniș s-a întâlnit cu o albină străină. Nu o cunoștea. Cu siguranță era străină, pentru că nici parfumul ei nu-i era cunoscut. Albina aceea avea săcuții plini de polen așa că paznicele stupului au lăsat-o să intre alături de Suflețica.

Suflețica a aflat că albina străină fusese luată de o adiere de vânt și adusă aici fără voia ei. Se grăbea să-și verse săcuții ca să se întoarcă cât mai repede la stupul ei de dincolo de hotar:

- Fără mine cu siguranță profitul va fi diminuat.

- Ce înseamnă profit? întrebă uimită Suflețica.

- Cum ce înseamnă?! Dar voi pentru ce culegeți polen?

- Pentru a salva plantele, pentru a le ajuta să se ascundă în semințe înainte de a veni iarna.

- N-am auzit în viața mea o asemenea prostie. Noi muncim pentru cât mai multă miere. Mai multă miere înseamnă mai mulți bani pentru stăpân. Trebuie să muncim pentru cât mai multe tone de miere. Niciodată mierea nu e suficientă, de multe ori renunțăm să mai păstrăm ceva pentru noi.

- Bine, dar cu ce vă hrăniți?

- Cu zahăr.

- N-am auzit, trebuie să fie mai bun decât mierea.

- Nu chiar. Dar ceea ce e important cu adevărat din povestea asta e profitul.

Suflețica tăcu. Încă puțin și vor fi gata de următorul zbor. Ea se va duce spre celelalte o sută patruzeci și patru de flori care o așteptau nerăbdătoare, iar albina străină va pleca spre casa ei îndepărtată și nu o va mai vedea niciodată. Asta o întrista puțin.

- Știi ce m-a uimit la voi cel mai mult? – reînnodă discuția străina. Toate florile sunt drăguțe.

- Și asta ți se pare ieșit din comun?

- Da, pentru că la noi nu sunt așa, unele sunt foarte nesuferite: ne reproșează că ne grăbim, că nu le băgăm în seamă pe cele cu puțin polen, de parcă asta ar fi problema noastră. Pe noi ne interesează …

- Profitul – completă Suflețica.

- Uite, ieri un ciuline cu o floare uriașă mov, încărcată de polen m-a alungat din preajma lui.

- De ce ar face un ciuline așa ceva?

- Nici nu-mi pasă. Am destulă clientelă care – vorba ta – tremură de groaza iernii.

- Bine dar ciulinul acela va muri fără semințe.

- Ce-mi pasă!

- Nu-l poți lăsa așa, va dispărea pentru totdeauna.

- Știi ce, nu ai decât să-l vizitezi tu.

Suflețica rămase un pic pe gânduri. În momentul când s-a eliberat de toată povara de polen era decisă: trebuie să zboare spre ciuline.

*

       Din vârful dealului înflorit ciulinul supraveghea toată valea. Impunător, viguros, înfricoșător, era îmbrăcat în zale grele și se înarmase cu nenumăratele sale sulițe. Privea cu responsabilitate tristă florile prăpădite care tremurau de teama coasei și a limbii aspre a ierbivorilor. Toate fetele astea sau măcar o parte dintre ele îi datorau viața. El oprise cireada satului să intre pe pajiște, căci răsărise eroic în singura spărtură mai serioasă din gard. Dar gălăgia lor colorată îl plictisea teribil. Principala lui plăcere fusese să-și  simtă sufletul zvâcnind cu forță de balaur din rădăcini până în buzduganul capului său. Ce mândru fusese de această armă!  Compactă, dură ca o stâncă, acoperită cu solzi veninoși ca dinții șerpilor. Pe el niciodată nu se așezase vreo pasăre sau vreo insectă. Cu adevărat un cavaler, cu adevărat un rege!

       Asta până la începutul verii. Atunci a simțit cum starea lui se schimbă. A devenit atent la cântecul privighetorilor. Dar ce-l neliniștea cu adevărat era faptul că buzduganul creștea – creștea, iar greutatea lui abia putea să mai fie susținută de gâtul tulpinii subțire. Era evident că dacă va continua în ritmul acela în cele din urmă se va apleca. Așa ceva era de neacceptat pentru el. Ar fi părut învins. Toată valea l-ar fi putut privi cu capul plecat. Mai bine ar fi fost mestecabil pentru ierbivore sau măcar o buruiană pipernicită și fără putere.

       De ce îi era teamă s-a întâmplat: capul îi explodase într-o floare mare, compusă din sute de fire-petale mov, subțiat în roz, cu vârfuri albăstruie. Sufletul său de mareșal, pe care până și el îl credea o reptilă feroce, ieșise afară în chip de floare. Și ca situația să fie imposibilă era obligat spre amiază să-și plece capul.

       Părea că situația nu se mai putea înrăutăți. Atunci au apărut insectele. Toate doreau să-l posede, să-i sugă polenul ca apoi să-l părăsească ca pe un gunoi. Se năpusteau asupra lui de parcă nici nu era ființă. Mai rele decât toate erau albinele. Le-a auzit cum îl numeau oportunitate și perfect pentru profit. Copleșit de rușine și demoralizat, el nu și-a pierdut demnitatea. A încercat chiar să se smulgă singur din rădăcină, dar nu a reușit căci era înfipt ca un copac. Decât să fie marfa albinelor, mai bine mort! Aceasta a decis și nu a primit-o pe niciuna să-l polenizeze.

*

       Suflețica l-a văzut din vale. Ce floare frumoasă! E uimitoare - își zise. Zbura spre el urcând dealul, zâmbind florilor, schimbând câte o vorbă cu cele mai guralive. În urma ei rămânea o brazdă de admirație:

- E cea mai frumoasă albină din câte am văzut!

- Și cum zâmbea …

- Ah! suspină din dragoste un mușețel.

       Ciulinul se indispuse: hărmălaie de flori, doruri și albine! Hm, și obrăznicătura vine direct spre mine.

- Bună dimineața – salută albinuța.

- O fi bună pentru alții!

- Ești o floare foarte frumoasă.

- Eu nu sunt floare. Flori sunt viorele, păpădiile, garofițele, coada șoricelului. Ai greșit adresa.

- Și tu ce ești?

- Știu ce vrei. Să nu crezi că nu știu ce se ascunde în spatele politeții tale. Și tu vrei același lucru, ca toate celelalte. Ești la fel.

- Cum la fel?

- O profitoare!

- Uite, am să fiu sinceră cu tine: zbor de ieri cu gândul să te întâlnesc pentru că am aflat că nu lași să se apropie de tine nicio insectă.

- Ai aflat bine și nu trebuia să te deranjezi. Nu te-am chemat eu!

- Am venit pentru că toate celelalte au renunțat …

- Pleacă!

- Fără mine nu te vei ascunde în semințe.

- Pleacă! Nu am nevoie de mila nimănui. Mai bine pier.

- Eu n-am venit din milă.

- Pentru profit, atunci …

- O, nu! Am venit pentru că așa sunt eu. Dacă te-aș fi ignorat, n-aș mai fi fost Suflețica.

- Pleacă oricum!

Albina se înălță și zbură. Ciulinul ar fi vrut să o vadă cum se îndepărtează, dar avea capul plecat și nu-l putea nici ridica, nici roti.

       Rămas singur se gândea la prorocia vrabiei șchioape despre iarnă. Pasărea respectivă predica de câteva săptămâni îndemnând toate buruienile să se preocupe de ascunderea în semințe pentru că altfel …

Dar pe el moartea nu-l speria; își spunea că soldații sunt obișnuiți cu ea. Dar albina aceasta din urmă părea altfel. Era frumoasă, poate cea mai frumoasă albină. Vorbea politicos și nu a încercat să-i fure polenul. Prefăcătorie! Strategie perfidă. Făcea pe nevinovata – își spuse. Dar dacă era așa, de ce pierduse timpul cu el? Ea ar fi putut alege orice floare. Greșise? Gândul acesta se transforma într-o certitudine chinuitoare: simțea că pierduse ceva de neînlocuit, mai valoros decât lumea întreagă, pentru că nimic, dar nimic nu o va putea aduce înapoi. Jignise cea mai inocentă ființă! Hm, tocmai el care se dezvoltase pentru a fi un adevărat cavaler. Se simțea pustiu, vinovat, adânc întristat.

       Poate dacă ar striga? Poate nu e departe? Poate albinele au un auz foarte dezvoltat, poate  aceasta mai mult decât toate celelalte? Își adună puterea și din fiecare petală eliberă un sunet:

- Suflețico, întoarce-te! Îmi pare rău.

O violetă a auzit și a strigat unui maghiran, acela, unui păducel și așa din floare în floare strigarea aceea a ajuns-o din urmă pe Suflețica:

- Suflețico, întoarce-te, lui îi pare rău.

       Și ea s-a întors și l-a iertat, când nimeni nu l-ar fi iertat, și i-a dat puterea de a se ascunde în semințe. Iar asta e frumos, e foarte frumos!